Pe Vova îl știam de când eram copil. Era un tip mic de statură, un pic grăsun, cu un nas coroiat și cu pomeții obrajilor roșii. Râdea pițigăiat și fredona mereu aceeași melodie. Era fiul unui fost camarad de război de-al bunicului. Tatăl lui Vova murise de câțiva ani, dar Vova continuase tradiția și venea de vreo două, trei ori pe an ca să-l viziteze pe bunicul, așa cum făcuse și împreună cu tatăl lui. Cum eu îmi făceam veacul mai mult pe la bunicii care stăteau lângă noi, îl cam prindeam pe Vova de câte ori venea în vizită. Habar n-am dacă Vova era nume, poreclă sau alint, pentru că el aducea a grec, iar numele a rus.
Vova venea mereu de dimineață. Bunica nu-l suporta. Îmi șoptea într-un mod tainic: „iar a venit netermenatul ăsta să-l țină pe tână-tu’ din treabă”. Înspre prânz, bunica le punea masa, iar la masă aducea și o sticlă de vin. Iar Vova nu pleca până nu se termina sticla, pe care tot el o bea pe toată, pentru că bunicul nu bea decât câte un păhărel seara. Este adevărat că Vova nu se îmbăta, dar asta se întâmpla doar pentru că stătea la bunicul până seara.
În fine, Vova nu pleca nici cu mâna goală, pentru că bunica îi punea în traistă o sticlă de vin și diverse altele (dacă era primăvară îi dădea ceapă verde și ridichii, dacă era toamnă îi dădea nuci și struguri). Săraca, bunica…nimeni nu iesea din curtea ei cu mâna goală!
În fine, ritualurile s-au repetat ani la rând, până când eu am ajuns la liceu.
Dar, într-una din dăți, mă întâlnesc din nou cu Vova. Vova nu prea vorbea cu mine, dar, cred că remarcase faptul că am crescut. Și crescusem, nu glumă, de vreme ce aveam aproape un metru șaptezeci și vreo șaisprezece ani!
La un moment dat, Vova m-a întrebat brusc și fără să-l lase pe bunicul să-și sfârșească povestea, ce vreau să mă fac. Adică, să devin.
Am făcut ochii mari și am ridicat din umeri. Habar n-aveam în momentul acela ce anume să îi răspund. Mă luase pe nepregătite, ce naiba îl apucase?
„Cum nu știi? N-ai nicio pasiune, nu știi ce vrei să faci după ce termini liceul?” m-a întrebat contrariat. Apoi a continuat mândru de el: „eu știam ce vreau să devin încă de mic!”
„Și ce-ai vrut să te faci, Vova?” l-am întrebat curioasă.
”Mecanic de locomotivă” mi-a răspuns el mândru.
„Și ce ești acum, Vova?” l-am întrebat curajoasă, știind că nu este mecanic pe nicio locomotivă. Vova a stat două secunde uitându-se la modelul feței de masă și aranjând curbele unor cerculețe imaginare, apoi s-a redresat rapid:
„Șofer”. Apoi a parat lovitura lovind din croșeu:
„Dar aveam pasiuni încă de mic. Colecționam timbre. Am un clasor pe cinste acasă! Îți dai seama ce valoare va avea el peste ani?”, s-a umflat el ca un cocoș.
Apoi a lovit scurt și în ricoșeu:
„Tu ce pasiuni ai?”
M-am uitat la bunicul. Ne privea amuzat și un pic contrariat de dialogul care luase o întorsătură ciudată.
Recunosc, am simțit nevoia să vin pe turnantă, am stat un pic pe gânduri, am deschis gura ca să îi spun lui Vova care este pasiunea mea, dar am închis-o rapid și am ridicat din umeri senină:
„N-am nicio pasiune, Vova.”
Iar asta nu a făcut decât să-i dea apă la moară lui Vova, care a continuat triumfător:
„Păi, vezi? Eu și acum am pasiuni. Fac pariuri sportive…și mai și câștig, câteodată”.
Am zâmbit trist și l-am privit pe bunicul în ochi. Era nedumerit și a încercat să schimbe subiectul. El știa care sunt pasiunile mele, pentru că lui îi puteam spune multe lucruri. Cu el citeam zeci de cărți pe care le comentam împreună până ne stingea bunica lumina afară în serile de vară și tot el mă învățase să scriu frumos. De la bunica nu prinsesem nimic, cu excepția rețetei de tocăniță de pui cu ceapă și roșii. Ea era tare la matematică, din care eu nu înțelegeam mai nimic.
Am mai stat un pic și am plecat acasă. Am intrat în camera mea, am scos din sertar jurnalul în care-mi scriam zilnic impresiile, durerile, ofuscările, ideile, ambițiile, luptele pierdute sau pe cele interioare, dorurile, prima durere din dragoste care mă încercase, poveștile și multe alte confidențe. Plus poeziile. Eram dependentă de scris, dar încă nu știam. Am știut doar că nu puteam să-i împărtășesc lui Vova așa ceva. Cum aș fi putut să îi spun lui Vova că pentru mine scrisul este o pasiune? Eu nu colecționam nimic care să fi „valorat ceva peste ani”. Aveam doar un amărât de ierbar, dar nu cred că se putea pune la socoteală. Oricum, nu ar fi putut concura cu clasorul lui Vova nici într-o mie de ani!
M-am simțit ca un „loser” și încă unul sadea, autentic și fără niciun ștaif!
Am rupt încet filă cu filă, bucată cu bucată, rând cu rând, cuvânt cu cuvânt și am plâns. Ce vroiam eu să devin? Ce puteam eu să devin scriind? Ce voi face eu în viață fără nicio pasiune? Din ce am să trăiesc? Cum îmi voi câștiga eu existența? Ce-i cu mine? Cât de proastă sunt? Ce mă fac? Încotro o iau?
Au trecut ani buni de atunci. În timp, am recompus o parte dintre poeziile rupte și am scris alte poezii. Și alte jurnale. Am trăit multe povești de dragoste din cărți și am plâns la filmele de capă și spadă. Am devenit cu totul altceva ca profesie, dar am rămas cu scrisul. Și am înțeles că asta a fost pasiunea mea. Am încercat să colecționez timbre, dar mi s-a părut o tâmpenie. De pariuri nu m-am apropiat, nici de cele sportive, nici de alte feluri.
Am făcut o pauză de scris câțiva ani buni, dar am revenit. Regret foarte tare că bunicul nu mai este. Mi-ar fi plăcut să îi dau să citească ceea ce scriu, să îl privesc cum șopcăie și să aștept până termină, își scoate ochelarii și îmi spune părerea dând din cap așa cum făcea….
Acum știu un lucru: orice îți vor spune alții, astupă-ți urechile și cântă cu voce tare „Internaționala” sau „Bolero”-ul lui Ravel, orice, numai nu asculta părerile nimănui.
Ascultă-ți doar conștiința, intuiția, inima și mintea. Ele îți vor fi cei mai mari, buni și de nădejde sfătuitori. Nimeni nu știe mai bine decât tine ceea ești, ceea ce îți place, ceea ce vrei să faci sau să devii.
Nici măcar Vova, bărbatul care se „pricepea” atât de bine să stârnească pasiuni….
