Cad frunze….
Cad frunze din pomi într-un vârtej amețitor.
Una câte una se desprind din locul care le-a fost casă încă de pe vremea când erau doar muguri.
Foșnesc sub tălpile noastre și nici nu le vedem, în pasul nostru grăbit spre …..”oriunde”, „nicăieri” și „peste tot”.
Ne grăbim, ca de obicei…
Ne bucurăm de roadele, de bogăția ei, dar nu vedem esența toamnei. Câteodată, ea este doar un anotimp. Un simplu anotimp care își cucerește teritoriul, în virtutea drepturilor desemnate de legea naturii Regatului celor Patru Anotimpuri.Până și roadele ei au culori de toamnă: dovleci, nuci, alune, castane, prune, struguri, pere….într-o explozie de arome și culori.
Dar toamna este mai mult decât un invadator al verdelui….
Toamna este o promisiune pe termen lung. Promisiunea că frunzele căzute nu sunt pierdute în timp, ci doar în spațiu. Promisiunea că vor reveni în primăvară în aceleași locuri dragi, pe care le vor umbri toată vara, în generozitatea caracteristică naturii.
Toamna scrie povești. Povești de dragoste, în culori de sentimente. Le scrie așa cum doar toamna știe să o facă. Le scrie sub un soare temperat, dar în culori de foc. Le scrie în zilele încă lungi și călduroase și în nopțile cu lună și stele. Toamna scrie povești de dragoste într-un dans de frunze, la lumina felinarelor. Și ne provoacă la un joc de lumini, umbre, culori, raze, miresme și adieri.
Toamna scrie povestea de dragoste dintre doi oameni care se cunosc într-o zi de toamnă, se prind de mână și pleacă la o plimbare. Iar plimbarea de transformă într-o călătorie nu lipsită de peripeții sau de greutăți, dar plină de farmec și iubire, prietenie și încredere, presărată cu promisiuni nepromise dar respectate, sprijin și angajamente asumate dar nesperate.
Toamna le-a scris începutul poveștii și i-a rugat pe cei doi să o continue ei, așa cum știu mai bine. Iar ei au continuat ceea ce toamna a început în foșnet de frunze, raze de speranță, adieri calde de emoție, culori de zâmbet și sentimente de foc…
Și au început să își scrie povestea, căci cine poate scrie povești mai frumoase decât cel care le urzește trăindu-le cu drag? Cine poate scrie mai bine o poveste de dragoste, decât cel care și-o scrie așa cum vrea să o trăiască? Cu dragoste…..
Acum, că iar este vremea ei, toamna le citește povestea. Rupe frunze din pomi și citește povestea, stând pe un covor de frunze arămii. Mai dă o pagină, mai rupe o frunză…..și zâmbește.
Sper că este mulțumită, chiar dacă unele capitole au rămas, poate, neterminate…. Sau, poate au fost scrise un pic în grabă.
Și pentru că încă este cald, soare și frumos afară, tind să cred că toamna este ocupată cu lectura poveștii de dragoste….încă nu a terminat de citit tot ceea ce s-a întâmplat în absența ei….. Mă bucur că îi place povestea de dragoste la care cei doi încă scriu. Și vor mai scrie în continuare și iarna și primăvara și vara, pentru ca toamna să aibă, mai apoi, ce citi….
Știu că, atunci când vor începe zilele ploioase, reci și cu vânturi pătrunzătoare, este semn că toamna a terminat de citit și ultimul capitol scris și a început să își vadă de treburile ei obișnuite, de toamnă cu drepturi depline, într-un ținut în care cei mari își trăiesc poveștile de dragoste, iar cei mici așteaptă poveștile care vor să fie spuse la gura sobei.
