La cinci ani de la înființarea unei companii, într-o seară de vineri, cu mult după plecarea angajaților săi, directorul acesteia stătea singur în birou, uitându-se pe geamul cu vedere spre mare. Avea cu ce se mândri. În cei cinci ani reușise să se dezvolte, să își diversifice activitatea firmei, reușise să pătrundă pe piețe la care, în urmă cu câțiva ani doar se putea gândi ca la un vis frumos. Acum profiturile lui începuseră să crească la modul considerabil, începuse să se bazeze și pe o oarecare stabilitate economică și își putea permite acum să își motiveze și personalul cu pachete salariale mult mai atractive decât crezuse vreodată.
Personalul….aici avea o problemă. De fapt, avea o mare problemă. În cei cinci ani, nu prea găsise oameni în care să se poată baza pe de-a-ntregul. Cu excepția secretarei pe care o avea încă de la începutul drumului și a încă vreo doi oameni, în firma lui era un du-te vino amețitor.
Încercase să îi aleagă pe cei mai buni, mai cu experiență sau mai tineri dar dornici de muncă, de afirmare și de ascensiune. Îi motivase pecuniar cum putuse mai bine, oferindu-le inclusiv concedii, ore suplimentare plătite, bonusuri, zile libere și învoiri ori de câte ori avuseseră nevoie.
Pentru recrutare, serviciul „personal” și oficiul juridic încropiseră tot felul de teste și interviuri, ticluiseră întrebări și teste pe domenii de activitate, în funcție de vârstă, de postul pentru care concurau, ceruseră și referințe pentru angajarea candidaților și…degeaba. Cum veneau, așa plecau. Ba, mai mult: erau neserioși, întârziau la muncă, se învoiau pentru una și dădeai nas în nas cu ei în cu totul alte locuri decât cele în care ar fi trebuit să fie. Mințeau și leneveau în timpul orelor de program, lungeau pauzele de masă mult peste limita înțelegerii și nu puteai avea încredere în ei. Despre îndatoriri și îndeplinirea cu promptitudine și eficiență a sarcinilor….ce să mai vorbim!
Devenise obositoare toată operațiunea asta de recrutare, testare, perioade de probă, supraveghere, ucenicie sau stagiatură și apoi rămânea din nou dezamăgit de prestația majorității. S-a gândit că, poate așa deveniseră vremurile în care trăia sau că așa este clădită generația asta și, poate că el era cel de modă veche…. Fusese educat și școlit în ideea de respectarea cuvântului dat, punctualitate și demnitate. Ce cuvinte !
În ultima instanță, dezamăgit, directorul luase hotărârea să se ocupe personal de runda aceasta de angajări. Acum, privind pe geam cum valurile se loveau de mal, se gândea cum să o scoată la capăt.
Dăduse deja anunțul în ziar pentru ocuparea unor posturi și își trimiseseră CV-urile peste trei sute de concurenți. Ca să mai cearnă puțin din ei, cu toții trecuseră deja printr-un mic test de stabilire a coeficientului de inteligență, iar dintre cei trei sute alesese doar două sute și un pic pentru următoarea etapă.
Dar, tocmai următoarea etapă era problema. În ce să constea următoarea etapă, în condițiile în care selecția în funcție de aptitudinile fiecăruia eșuase lamentabil atâția ani?!…
Acum, trebuia doar să se gândească la o strategie….simplu și complicat în același timp. Trebuia să reușească acolo unde dăduseră greș alte departamente atâția ani la rând.
Tăcut, după câteva ore de reflectat, a scos din sertarul birorului două foi de hârtie, a scris trei întrebări pe prima foaie, apoi alte câteva rânduri pe a doua foaie, după care a încuiat foile în sertar și a plecat acasă oarecum liniștit.
Luni dimineața, în sala de conferințe au intrat primii treizeci de concurenți. Au primit o foaie de hârtie, pe care erau scrise trei întrebări la care fiecare dintre ei trebuia să dea câte un răspuns. Simplu.
Toți au citit întrebările, iau unii au pufnit în râs gândind în sinea lor: „ce întrebări”!
Pe rând, toți cei peste treisute de concurenți au completat formularul răspunzând la cele trei întrebări.
Dintre toți, doar trei au luat concursul, restul picând testul pentru că au răspuns greșit la întrebările adresate.
Întrebările buclucașe fuseseră următoarele:
1. Ai fi în stare să ne minți ?
2. Ai fi în stare să ne furi?
3. Ai fi în stare să omori pe cineva?
Într-un procent covârșitor, concurenții au răspuns tranșant cu „nu” la toate cele trei întrebări.
Pe a doua foaie pe care au primit-o, era scris:
„Reformulează-ți răspunsurile, în funcție de precizările următoare:
1…..nici chiar dacă existența ta ar fi în pericol și asta ar fi singura cale de a ieși basma curată din vreo situație?….”
2. …..nici chiar dacă ai avea un copil căruia nu ai avea ce să îi dai de mâncare sau ai fi tu într-o astfel de situație?”
3. ……nici chiar în cazul în care viața ta sau a cuiva drag ar fi amenințată cu un rău iminent sau, chiar cu moartea?”
Din păcate, reformularea răspunsurilor era tardivă….primele foi fuseseră deja luate.
Toți ceilalți au răspuns greșit, cu excepția celor trei concurenți declarați admiși, dintre care unul a răspuns afirmativ la întrebarea „ai minți?”, unul a răspuns afirmativ la întrebarea „ai fura?, iar unul singur a răspuns afirmativ la întrebările „ai minți?” și „ai fura?”…..
Morala:
De multe ori, adevărul este lezionar ori pentru tine, ori pentru alții. Tocmai de aceea, ai nevoie de ceva curaj ca să fii sincer cu tine, în primul rând și apoi cu ceilalți. Apoi, ai nevoie de curaj și să fii responsabil ca să îți asumi pe deplin adevărul spuselor tale.
De multe ori, disperarea ne îndeamnă să facem lucruri de care nu suntem, neapărat, mândri. Alteori, aceeași disperare ne ajută să supraviețuim.
Și nu în ultimul rând, abia în situații limită realizăm faptul că viața noastră este deosebit de importantă, spre deosebire de interesele altcuiva.
Nu vă exacerbați virtuțile…ele sunt aparente și extrem de… relative. Foarte ușor devenim subiectivi, exclusiviști, egoiști, materialiști sau trădători. Orice principiu de viață poate fi dărâmat, oricât de solid, apărat sau motivat ar părea că este. Însăși viața ne demonstrează acest lucru în fiecare zi.
Vă veți întreba, probabil, ce-a fost cu testul de inteligență…ei bine, se pare că un om cu un coeficient de inteligență ridicat nu va dori să își taie singur craca de sub picioare. Iar dacă o va face, atunci va avea un motiv mai mult decât întemeiat, chiar dacă, aparent, neînteles.