Pe Angela am cunoscut-o când aveam douăzeci și ceva de ani. Dar lucrurile nu mergeau prea bine în viața mea: eram nemulțumită de locul de muncă, nu prea îmi plăcea nici tipul pe care îl cunoscusem, aș fi vrut și o altă profesie și parcă mai erau și alte nemulțumiri în viața mea de care, sincer nici nu vreau să îmi mai amintesc.
Angela era un suflet de om care trecuse prin multe în viață, avea un soț un pic bețivan și un băiat un pic mai mare decât mine, care făcea mai mult ce îi spunea tatăl, decât ce îl învățase mama. Angela era o femeie în toată firea pe care viața o încercase în fel și chip, dar, care se luptase cu toate și le scosese la capăt. Cu excepția unui singur lucru, cu care se lupta deja de șapte ani: cancerul.
Refuzase orice fel de tratament și încercase toate remediile naturiste posibile și imposibile. Ajunsese deja la morfină. Iar mama mea mergea, la început atunci când era nevoie, apoi zilnic la ea ca să îi administreze injecțiile. Pentru că eu descoperisem de ceva timp noțiunea de a „a găti” și cochetam cu ideea de mâncare gătită de mine, dar și pentru că nu mă dădeam în vânt după mâncarea cu carne, mama a început să îi ducă câte puțin din felurile de mâncare pe care le găteam și pe care ea le putea mânca.
După o perioadă de timp, a vrut să mă cunoască. Am vrut să refuz, dar mi s-a părut urât din partea mea.
Era primăvară. Am plecat de acasă cu ideea că urmează să intru pe ușa ei, să o salut, să stau maxim jumătate de oră și să mă întorc la toate lipsurile și neajunsurile vieții mele. Un aer rece bătea și am iuțit pasul înspre casa ei, strângând în jurul meu haina. Când am ajuns la poartă m-a întâmpinat un cățel tare prietenos care m-a condus până în prag. Ușa s-a deschis instantaneu și m-a întâmpinat aproape zâmbind soțul ei.
„Angela te așteaptă. Tu trebuie să fii fata Mariei.”
„Da, am îngăimat. Eu sunt”. Am înghițit în sec. Mirosea a levănțică și nu voiam să fiu acolo.
Când am văzut-o, am încercat să o salut fără să izbucnesc în plâns. Avea un zâmbet luminos și niște ochi albaștri, de o frumusețe și claritate cum nu mai văzusem până atunci. Boala îi luase, însă, frumusețea chipului alb, încadrat de bucle negre, așa cum o văzusem eu în fotografii, îi chinuise corpul încercând să o omoare, îl încovoiase și…. și…. Am vrut să închid ochii și să îi apăs cu putere în orbite ca să nu mai văd nimic.
M-a luat de mână. În cameră era un pat, o masă, două scaune și un șifonier deschis. Era gol. Își dăduse deja toate hainele, pantofii și bijuteriile. În cutia de bijuterii ținea medicamentele.
Am vorbit mult. Mi-a povestit o grămadă de lucruri din viața ei, toate în timp ce zâmbea. Culmea…zici că ne cunoșteam de când lumea, iar între noi nu părea să fie vreo diferență de vârstă. Am rămas plăcut impresionată de ea, de felul ei de a fi, de a vorbi, de a zâmbi, de a trece de la una la alta cu nonșalanță și de a face ca totul să pară doar o discuție între două vechi prietene.
La final, după câteva ore care trecuseră într-o clipită, m-a luat de mână, m-a privit fix în ochi cu privirea ei albastră și mi-a zis:
„Promite-mi ceva…”
Am dat din cap afirmativ și ea a continuat:
„Promite-mi că de mâine vei merge la medic în fiecare an și îți vei face un control. Atâta vreau. Nu-i de glumit…promite-mi! ”
Am plecat promițându-i că am să îi ascult sfatul.
Când am ieșit din casă începuse o ploaie rece, de primăvară care se chinuia să înflorească lalelele și să înfrunzească pomii. Abia atunci am observat magnolia din curte care se chinuia să înflorească.
Am închis poarta în urma mea cu sentimentul că am întâlnit un înger. M-au podidit lacrimile. În puhoi. Înțelesesem de ce anume mă chemase la ea. Avea niște misiuni de îndeplinit iar eu eram una dintre ele.
Mă bucuram că plouă tare și că ploaia rece îmi biciuie obrajii roșii de indignare. De ce trebuie să sufere atâta un om cu un nume angelic? De ce am vrut să o cunosc? De ce nu plouă mai tare, cu bice care să-mi șfichiuie fața astfel încât să nu mai simt durerea sfâșietoare din suflet?
Am luat-o exact în direcția opusă decât cea în care trebuia să merg și am plâns încontinuu. Îmi doream să pot merge atât de mult pe străzi aiurea, încât să mi se rupă si ghetele, ca să îmi intre apa și la picioare, pentru că simțeam că nu este de ajuns ca ploaia să mă ude doar până la piele. Nu știam exact ce mă doare: sufletul sau inima. De fapt, mă durea tot corpul sau, cel puțin așa simțeam.
Oare câtă mare de ploaie mai trebuie să cadă din cer peste mine ca să mă spele de mine ….tocmai de mine? De propriu „eu” înghesuit într-un imens „ego”, înnegrit de propria mândrie, ignoranță și aroganță…
Oare câtă ploaie mai trebuie să cadă din cer peste mine ca să mă simt umilă și recunoscătoare pentru că exist și sunt sănătoasă? Sau cât miros de levănțică? Sau câte magnolii trebuie să înflorească?
Nu mi-am ținut pe de-a-ntregul primisiunea, dar am mers cât de cât regulat la controale. Și am sfătuit și eu, la rândul meu pe toate femeile să procedeze la fel. Una dintre prietenele mele s-a luptat câțiva ani cu cancerul la sân și, deocamdată a învins boala descoperită ce-i drept, la timp.
Câteodată, Dumnezeu ne trimite sau ne ține pe pământ pentru că avem un scop anume. Avem o misiune de îndeplinit, avem lecții de învățat, pe noi și pe alții. Câteodată, experiențele prin care trecem sunt ele însele cu un scop anume. Sunt lecții pentru noi și pentru alții.
Este iar primăvară și au înflorit magnoliile. În fiecare floare văd chipul Angelei. Dar ea îmi zâmbește dintr-o fotografie, cu privirea ei albastră. Închid ochii plângând. Cu toții putem fi îngerul cuiva.
Citește și dă și tu mai departe. Prietena mea trăiește.