Există un moment în viața fiecărei femei în care conștientizează pe deplin anumite lucruri. Indiferent dacă acest moment de deplină luciditate se întâmplă la douăzeci, treizeci, patruzeci de ani sau mai mult, eu îl numesc „centrul conștienței”. De ce „centrul”? Pentru că este momentul existenței unei femei dincolo de care va ști exact ceea ce își dorește, va face alegeri îndrăznețe și va avea curajul să experimenteze, să îndrăznească, să își dorească ceva nu numai acolo, în adâncul sufletului ei, dar și să lupte ca să obțină. Poate că momentul nu se situează chiar la jumătate vieții, dar din acel moment vei putea recupera timpul irosit pe compromisuri, trândăveală, inconsecvență, ignoranță, neștiință, indiferență și lâncezeală.
De ce centrul „conștienței”? Pentru că din acel moment, femeia va conștientiza faptul că nu mai are nici măcar o secundă de pierdut cu lucruri inutile sau cu oameni care o trag în avalul dorințelor ei. În clipa în care conștientizăm faptul că este momentul oportun să facem ceva pentru noi, înseamnă că ne-am conștientizat existența și menirea noastră, dar și importanța fiecărei clipe în care trăim.
Scrisoarea aceasta este exact pentru acele femei, cele care s-au regăsit pe ele însele, cele care au înțeles ce sunt și încotro vor să se îndrepte. Dar și pentru cele care încă mai gravitează în virtutea inerției pe orbita unei existențe nesigure…
Nu îndemn pe nimeni la răzvrătire. Ci doar la cunoașterea de sine, la găsirea „eu”-lui fiecărei femei care a uitat să fie ea, în încercarea disperată de a se face utilă, plăcută, iubită și acceptată de ceilalți sau integrată într-un mediu ale cărui valori sunt impuse dar nu corespund adevăratelor principii despre o viață demnă. Vorbesc despre acele femei care au trăit complexate în timp, care s-au ascuns în ele din cauza unui rid în plus, a unui fir de păr alb, a unui kilogram pe care l-au dobândit pentru că și-au dorit un copil pe care, poate l-au adus pe lume cu prețul vreunor tratamente, despre acele femei care au stat în umbra vreunui bărbat care le-a părăsit pentru prima secretară din cariera lor de „patroni”. Este vorba despre femeile care cred că existența se sfârșește la prima depresie sau nereușită sau ai căror copii au plecat din cuib și nu mai trec pe acasă, despre femeile care cred că la patruzeci de ani viața se termină, despre acele femei care nu au găsit în partenerul lor de viață sprijin sau înțelegere pentru proiectele lor, oricât de mărunte ar fi fost ele sau despre femeile care nu au găsit în ele curajul de a încerca să se apuce de ceva ce le-ar fi adus faimă, recunoașterea meritelor și, de ce nu, bani!
Așadar…..
Dragă femeie,
Indiferent de vârsta la care ai ajuns sunt convinsă că te vei regăsi printre aceste rânduri.
Dacă ești tânără și gândești deja așa, atunci ești o femeie privilegiată. Nu toate femeile realizează la timp încotro vor să se îndrepte sau au curajul să își trăiască viața bucurându-se de alegerile pe care le fac și nelăsându-se duse de val.
Dacă ești deja trecută prin viață, poate te va motiva puțin această scrisoare sau îți va da curajul și încrederea de care, poate, ai nevoie.
Încă de mici, vedem în jurul nostru alte femei: ele sunt mama, bunica, mătușile, învățătoarele și profesoarele noastre. Sunt femei care par a fi împlinite, sunt femei care par a fi puternice. Vrem să ne călăuzim pașii după urmele pe care toate aceste femei ni le lasă pe suflet, ne clădim dorințele după modelele oferite de ele, ne bazăm existența pe prezența lor. Ele sunt acolo atunci când ne lovim, avem întrebări, ne macină tristeți sau curiozități. Sunt ocrotitoare, atente, ne îndrumă, ne arată drumul, ne mângâie, ne oblojesc genunchii juliți și, apoi inimile zdrelite de rănile primei iubiri neîmpărtășite.
Apoi, devenim la rândul nostru soții și mame, bunici și mătuși, modelatoare de caractere. Ne vine rândul să ocrotim, să oblojim, să vindecăm, să facem gogoși și plăcinte pentru cei dragi. Nimic anormal, de altfel.
Însă, ce se întâmplă între cele două momente din viața noastră …suntem noi. Undeva unde ne-am pierdut pe drum, în vâltoarea vieții și în noianul de griji și responsabilități ne regăsim pe noi înșine.
La un moment dat, ne dăm seama că am existat mai mult pentru alții decât pentru noi. Ne-am pierdut de noi. Am uitat că avem și visuri, și dorinte, și aspirații, și ambiții proprii. Ne-am uitat planurile într-un sertar în care s-a așezat praful peste toate cele enumerate. Iar acum sunt doar niște simple amintiri alb-negru, cu colțurile roase de resentimente. Nu am încercat ceva, nu ne-am dus la bun sfârșit un plan, nu ne-am îndeplinit o dorință….
Unele dintre noi ne pierdem vremea lângă un bărbat care a uitat să ne mai alinte, să ne vorbească frumos și să ne mai ajute la treburile casnice. Unii dintre bărbații noștri habar nu au că mai doare câte ceva, că ne întristează sufletul de comportamentul lor. Iar pe copiii noștri ne-am străduit să-i creștem fără chei de gât, oferindu-le tot ceea ce am putut mai bun și mai frumos.
Uneori, avem impresia că viața noastră de până acum a fost un lung șir de atenții dedicate celor din jurul nostru. Că singura noastră preocupare a fost să oferim, să ne sacrificăm, să dăm altora ceva, chiar și bucăți din sufletul nostru sau chiar ani din viața noastră. Veți spune că aceasta este menirea unei femei: să dea viață, să modeleze caractere, să educe, să cocoloșească. Posibil, dar dincolo de toate acestea, de ce vine o zi în care ne simțim singure și nu avem sentimentul de împlinire? Pentru că nu a fost de ajuns ceea ce am făcut! Pentru că eu, femeia, m-am pierdut undeva pe drum, alergând între datorii și obligații, între dăruire și îndatorire… pentru că, în mare parte am fost proiecția în realitate a ceea alții au vrut de la mine.
Eu cred că vine un moment din viața unei femei în care știe exact ceea ce-și dorește. Când „valul” care a purtat-o între un „ce-a fost” și „ce-ar fi fost dacă” o impulsionează să se regăsească. Să își cunoască prioritățile mai bine și să se regăsească și ea printre acele priorități. Să nu mai accepte compromisuri sau situații incerte, să decidă pentru ea ce este mai bine, să deschidă gura și să vorbească, să prindă curaj, să se uite în oglingă și să se accepte așa cum este, nu cum vor alții să fie, să se vadă frumoasă, determinată și stăpână pe ea.
Vine un moment în viața fiecărei femei în care conștientizează că singura pe care trebuie să se bazeze este ea însăși. Înțelegem că oamenii de lângă noi ne sunt alături mai mult sau mai puțin, ne sprijină atât cât pot sau cât vor, însă și ei au problemele lor. Câte dintre voi nu ați cerut ajutorul soților sau copiilor voștri și nu l-ați primit, rămânând cu ochii în lacrimi și cu sufletul pârjolit de jalea singurătății în care v-ați simțit părăsite și abandonate de cei la care țineați cel mai mult? De cei pentru care voi ați fi făcut orice, indiferent de oră, anotimp sau disponibilitate?
Așadar, poate că este momentul potrivit să vă gândiți și la voi. La femeia din voi care strigă după exprimare, după puțină libertate și curajul de a se exterioriza. De a ieși din carapacea în care stă de multă vreme.
Poți face orice. Nu contează ce vor alții de la tine, contează ce vrei tu. Nu te teme că nu vei fi acceptată în societate dacă arăți tuturor că ai voință proprie, determinare și inițiativă, pentru că în acest fel se vor cerne prietenii adevărați de neghinele care te vorbeau pe la spate oricum. Nu te teme că nu vei reuși, pentru că important este să încerci. Nu contează că te vor descuraja, blama, contrazice, judeca și pune la zid unii sau alții. Contezi tu.
Pune-te pe primul plan nu din dorința de a deveni egoistă, ci din convingerea că, în sfârșit te-ai regăsit, că poți mai mult, că știi ce vrei, că ai proiecte, planuri, dorințe sau simple hobby-uri și că ești un om minuat care merită respect. Respectul tău!
Încearcă prin a-ți face mic concesii, bucurii și surprize. Cumpără-ți o rochie, un ruj, rezervă-ți o zi în care să te ocupi doar de tine. Dormi jumătate de zi, alintă-te cu o baie cu petale de trandafiri, du-te la un spa, invită-ți o prietenă la cafea și stați doar voi două de vorbă. Cumpără-ți gheme și adu-ți aminte că îți plăcea să croșetezi. Du-te într-o vacanță, scrie o poezie sau înscrie-te la un concurs de gătit ori la un curs de fotografie, oricare dintre acestea sau orice altceva. Fă ce îți este la îndemână și te face să fii tu cu tine însăți.
Poate părea ciudat, dar vei vedea că te vei simți minunat. Apoi încearcă mai mult. Nu te teme, îndrăznește să îți faci planuri din ce în ce mai îndrăznețe. Apoi pune-le în aplicare. Te vor elibera de temeri, de neîmpliniri, de complexe. Adu-ți aminte ce îți propuneai să faci acum un an, ce planuri aveai acum doi ani, ce aspirații musteau în tine acum trei ani, la ce hobby-uri ai renunțat acum zece ani, ce înclinații te scoteau în evidență odinioară…
Vei fi tu, cea adevărată, femeia aceea puternică, îndrăzneață, dornică de a face lucrurile să se miște înspre bine….și nu femeia care își dedicase toată viața ca să facă pe placul mediului în care trăia pentru a fi acceptată dar bârfită, utilă dar cu meritele nerecunoscute, plăcută dar neiubită, tolerată dar nerespectată. Nu trebuie decât să vrei. Să te eliberezi de temeri, complexe și negații interioare. Să deschizi colivia la care doar tu vezi lacătele puse și să faci ceva ce te reprezintă, să te pui în lumina care îți este cea mai favorabilă, să vrei!
Așadar, ieși din aparentul „tine”. Îndrăznește. Nu te lăsa copleșită de timp, indiferent ce vârstă ai. Ești la momentul în care poți profita de vârstă ca de un atu, iar experiențele prin care ai trecut nu pot fi altceva decât lecții pe care le-ai învățat bine. Dacă ești tânără, ai toată viața înainte și îți vei mulțumi peste ani că ai avut puterea și inspirația să deschizi ochii. Vei vedea că am avut dreptate. Ai încredere în tine. Privește-te în oglindă și, dincolo de orice urmă de teamă, dacă în ea vezi o femeie frumoasă, puternică, determinată, înțeleaptă și încrezătoare, atunci acesta este momentul tău. Nu-l lăsa să-ți scape. Nu toate femeile ajung să înțeleagă cine sunt și încotro vor să se îndrepte.
Crede în tine. Poți orice. Acordă-ți o șansă. Fii TU!
