Da, recunosc! Am dat greș de multe ori în viață…
Nu mi-a fost ușor să îmi găsesc calea pe care vreau să merg, iar de multe ori nu am știut ce să aleg, multe nu mi-au ieșit bine din prima și de prea multe ori am ezitat inutil pierzând ocazii, oameni, timp, sentimente… Am ales căi nu foarte potrivite mie dar aparent singurele în momentul alegerii, am acceptat să mă complac în situații care nu îmi erau tocmai favorabile sperând că destinul le va schimba de la sine, mi-am ales greșit prietenii sau am acceptat prea multe situații care nu îmi plăceau în mod deosebit.
Am tăcut atunci când trebuia să vorbesc și am rămas atunci când trebuia să plec. Am tolerat în jurul meu persoane care nu mă completau, iar anturajul lor nu era benefic. Am ales greșit sau am ezitat să acționez atunci când am avut ocazia. Am acordat trei șanse atunci când ar fi trebuit să fiu fermă încă de la prima greșeală. Am acceptat atunci când trebuia să refuz categoric.
Am acceptat idei care nu mă reprezentau, au stat pe loc atunci când trebuia să alerg. M-am mulțumit și m-am complăcut în situații pe care le puteam schimba și pe care trebuia să le schimb. Am dăruit atunci când trebuia să țin pentru mine și am păstrat ceea ce trebuia să las să plece. M-am grăbit atunci când trebuia să cuget mai adânc. Am înodat ceea ce trebuia lăsat să se destrame… Am acceptat lucruri sau situații atunci când aveam posibilitatea să mă opun vehement.
Am fost sinceră cu cine nu trebuia și am spus lucruri pe care ar fi trebuit să le țin doar pentru mine. Am mers pe drumuri bătătorite de alții în loc să îmi croiesc propria cărare. Am fost lașă atunci când trebuia să-mi dau curajul în foc….Am ales greșit oamenii, locurile, vorbele și sentimentele pe care le-am împărtășit. M-am străduit să fac singură lucruri pentru care ar fi trebuit să cer ajutor.
Am crezut în oameni care nu meritau nici măcar atenția, ca să nu mai vorbim de credit…
Am mers prea mult pe drumuri care nu îmi plăceau, apoi am schimbat brusc direcția. Mi-am făcut curaj să aleg unde vreau să fiu, cu cine și când….dar, mai ales până când! Am început să prind aripi și să îmi dezvolt curajul, ambiția, dorințele, ideile. Am început să îmi apăr ideile și am folosit argumente. Am învățat că, de multe ori doar logica nu este un argument de ajuns, că mai trebuie să ai și curaj, iar sufletul să îl pui fără să știe nimeni. Am învățat singură că speranța nu este o tactică, dacă nu ai un plan și dacă nu ești pregătit pentru ceea ce urmează. Am învățat să plâng doar atunci când sunt singură, a doua zi să mă trezesc pregătită pentru o nouă zi, cu un zâmbet proaspăt desenat, cu rănile oblojite, cu amorul propriu bandajat, cu genunchii rupți de rugăciuni….
Apoi m-am înconjurat de un zid de gheață. Dincolo de care sufletul meu nu s-a mai văzut decât în ceață….
Am început să râd în momentele în care îmi venea să plâng. Așa ne maturizăm noi, oamenii…. Îi luăm sufletului un bilet spre Siberia, doar dus! All inclusive…. Așa începem să înțelegem că „noi” înseamnă, de multe ori, un cerc extrem de restrâns. Iar „eu” înseamnă mai puțin decât credeam… Așa dispare naivitatea, se diminuează sinceritatea, se estompează puritatea…
Suntem suma alegerilor noastre, suntem bețele de schi ale celor care au curaj să escaladeze viața într-un alpinism pe gheața subțire a destinului, suntem totalitatea propriilor regrete care nu ne mai folosesc la un moment dat la nimic….
Poate că sună urât, dar aș putea spune că, figurativ vorbind, nu ne naștem niște persoane ușuratice, dar devenim treptat, în „bordelul” în care trăim și care se cheamă societate, anturaj….lume, în general. Lumea în care ne exilăm singuri ca să trăim și cu care, de multe ori nu ne identificăm. Lumea în care ești auto-condamnat să trăiești și din care reușești să evadezi doar dacă ți se activează opțiunile „trezire” și „curaj” în mod simultan! Ziua în care începi să vezi cu sufletul, să miroși cu inima, să te doară cu urechea, să atingi cu cuvântul, să auzi cu mintea…. Și să te doară alegerile tale….
Singura problemă este că, devenind altfel decât ești, uiți să mai fii tu. Te transformi. Exiști doar pentru alții, nu și tine. Redevii tu abia când ești singur, tu și oglinda în care te privești seara, nemulțumit și trist… Dezamăgit de alegerile făcute, de felul în care ți-ai dus visurile înspre faliment și inima către însingurare.
Și nu este numai atât: începi să devii ca mulți alții: o mască! Începi să faci confuzii, devii tu însuți confuz și nu mai faci diferența între oameni și cei care te mint, te trădează, te vând scump și te cumpără ieftin în aceeași zi.
Încet, încet ești tentat să îi bagi pe toți în aceeași oală. La început, când întâlnești pe cineva te gândești: ăsta din ce categorie face parte? Apoi nu te mai interesează, în definitiv este doar o chestiune de timp până când fiecare își va arăta adevărata față…. Aceasta este panta lină a pierderii de sine.