Sofia și Alina erau colege de muncă. Lucrau împreună în același birou de doi ani. Alina era căsătorită, avea o fetiță de patru ani și o situație materială bună. Sofia își dorea foarte mult o familie și, pentru că încă nu își găsise perechea până la cei treizeci și doi de ani, începuse să meargă la biserica din cartier, unde își găsea alinarea, dar și o vorbă bună.
Pentru că se împrietenise cu o altă tânără care ajuta un preot să strângă niște bănuți pentru o biserică aflată în construcție, se hotărî să participe și ea la această colectă.
Așa că, într-o zi, în pauza de masă de la birou, Sofia își întrebă colegii de muncă dacă nu vor să participe și ei, cum poate fiecare.
„Uite așa, spuse Sofia, dacă eu cumpăr o cărămidă, tu cumperi una și fiecare cumpără câte cărămizi poate, într-o zi biserica va fi construită!”
„Și, cât costă o cărămidă?”, a întrebat Alina.
„Habar n-am, a răspuns zâmbind Sofia, am zis și eu simbolic…”
S-au sfătuit ei cam ce preț ar putea avea o cărămidă și au ajuns la concluzia că, mai puțin de cinci lei nu avea cum să coste una. Așa că, fiecare a scos din buzunar cam cât l-a lăsat inima să dea pentru cărămizi.
La sfârșitul programului însă, după ce s-a tot gândit cum să facă și dacă să dea și ea bani sau nu, a venit și Alina și i-a întins Sofiei zece lei spunându-i:
„Uite, dau și eu pentru două cărămizi…”
A doua zi, Sofia le-a spus colegilor de birou că părintele a fost foarte bucuros pentru contribuția lor și că se va ruga pentru ei de aici încolo.
Au trecut câteva săptămâni și, într-una din zile, Alina se învoi de la serviciu pentru a merge cu fetița ei la doctor. Apoi a lipsit o săptămână, apoi iar câteva zile. Într-una din zile, însă, a venit la serviciu și le-a spus colegilor că fetița ei este foarte bolnavă, că medicii nu știu exact ce are, dar va avea nevoie de concediu pentru a-i face copilei mai multe investigații.
Apoi, s-a întors la Sofia și i-a spus tăios:
„Vezi, dacă nu dădeam banii ăia pentru cărămizi….”
Sofia s-a simțit îngrozitor, așa că a alergat în acea seara la biserică și i-a povestit părintelui. Acesta însă, îi spuse calm:
„Ne vom ruga cu toții pentru fetiță, copila mea, măcar atât putem face”.
Au mai trecut câteva săptămâni, apoi au auzit că fetița Alinei este bine și că nu a fost nevoie de nicio operație și nici de plecări la alte clinici din alte țări.
Alina și-a reluat programul de lucru. Le-a povestit tuturor prin ce a trecut și cum, „ca prin minune”, fetița nu suferise decât de ceva care se dovedise a fi ceva minor, însă s-au speriat foarte rău și s-au gândit că o vor pierde.
Apoi îi repetă cu reproș Sofiei povestea cu banii dați pe cărămizile pentru biserică.
„Ce vrei să spui?” a întrebat-o Sofia.
„Știi, spuse Alina, eu sunt sceptică în privința banilor dați la biserică și mai sunt și superstițioasă. Așa că, după ce mi s-a îmbolnăvit fetița, m-am gândit că totul este din cauza acelor bani dați pentru cărămizi…”
Sofia a stat puțin și s-a gândit și i-a răspuns cu foarte mare calm:
„Nu știu dacă fetița ta s-a îmbolnăvit „din cauza” banilor dați de mama ei pentru două cărămizi ale unei biserici, dar, poate că ar trebui să te gândești dacă nu cumva s-a însănătoșit și „datorită” acelor bani…. Doar tu singură ai spus că totul s-a întâmplat „ca prin minune”!
Alina a plecat privirea în pământ. Într-adevăr, acestea fuseseră exact spusele ei: „ca prin minune„!!!…..
Morala:
Poate că două cărămizi puse la temelia unei biserici nu te salvează de la moarte, dar nici propriile superstiții nu o vor face. Poate nu crezi în puterea unor rugăciuni, dar nici în puterea superstițiilor nu ai motive să crezi.
Minuni se întâmplă în jurul nostru în fiecare zi. Unele mai mici, altele mai mari. Unele li se întâmplă celor care cred în ele, altele celor care sunt doar sceptici.
Gândește-te, de câte ori nu ai ieșit dintr-o situație disperată „ca prin minune„? De câte ori lucrurile s-au rezolvat „de la sine”?
Mai știu și că sunt destui oameni care gândesc în mod asemănător cu tânăra din poveste și care se simt „revoltați” pentru faptul că se construiesc biserici, dar, oare câți dintre cei „revoltați” s-au opus în momentul în care s-au închis spitate? Niciunul! Atunci erau „revoltați” pe medici ori asistente, probabil……
Poate cei care cred în miracole nu au dreptate, dar nu aceasta este problema. Adevărata problemă este: dacă au dreptate tocmai cei care cred în miracole, credință și nădejde, iar cel care greșește îndoindu-se de toate ești tocmai tu??
Oare, nu alergăm cu toții disperați și am face orice atunci când avem o problemă, oricât de mică?….
Crede. Speră. Roagă–te și vezi ce se întâmplă. De cele mai multe ori, tocmai rugăciunea și credința îți scot în cale oamenii potriviți, sau sunt cele care te ajută să găsești cea mai potrivită soluție pentru problemele tale, ori cea mai bună cale pe care trebuie să o urmezi.
