Știu, se tot vorbește de fumat, fumători, boli și legi. Nu vreau să intru în amănuntele afacerilor cu țigări și nici să fac pe lupul moralist. Nu critic, nu judec, nu comentez și nici nu bârfesc pe nimeni. În definitiv, trăim într-o țară liberă, unde fiecare este liber să dispună cum dorește de propriul corp și deci, de sănătatea lui…
Vreau doar să vă împărtășesc o poveste reală, așa cum o știu, fără să vă pot dezvălui numele protagonistului (pentru că nu am dezlegare).
Iată „Povestea unui fumător înrăit” sau „Ce am înțeles eu din necazuri”:
„M-am apucat de fumat dintr-o tâmpenie. Tocmai terminam liceul și cunoscusem un băiat cu care începusem o relație. Fuma. „Ia un fum” mi-a zis la una dintre primele întâlniri și, totodată cafele băute împreună…și așa a început relația mea cu țigările. Relație care a devenit mai apoi una foarte intimă. Pentru că, de la un fum am ajuns în câțiva ani să fumez un pachet întreg de țigări pe zi. Câteodată însă, chiar mai mult…. Dar mă amăgeam că sunt „lights”….
După câțiva ani am divorțat de băiatul cu pricina, dar am păstrat relația cu țigările. Nu fusesem în stare să trăiesc în cuplu, dar îmi dezvoltasem o relație aparte cu viciul meu, fără de care pur și simplu nu mai puteam trăi. Recunoșteam că am devenit dependentă, dar nici nu făceam absolut nimic ca să mă las.
Găseam absolut orice motiv ca să îmi aprind o țigară. Iar dimineața, la cafea, era primul lucru pe care-l făceam. Mă îmbuibam cu țigări cât să îmi ajungă doza de nicotină până ajungeam la birou. Acolo, fumam de nervi, de plictiseală, înainte de masă, apoi după masă și musai una sau chiar două înainte de plecare, ca să îmi mențin doza în sânge până ajungeam acasă.
Apoi, acasă se întâmpla același lucru. În fiecare lună, mă gândeam cum să îmi ajungă banii de țigări.. Cu mâncarea, mai slăbuț, iar facturile mai puteau aștepta câteva zile, până la următorul salariu. Însă eu și viciul meu nu puteam aștepta…. Nici când eram răcită sau aveam gripă nu le lăsam. Trăgeam măcar un fum, două acolo, de leac…. Iar noaptea mă trezeam într-un fluierat….al cui, oare? Nu vă mai povestesc de mama care îmi zicea că îl „tămâi pe dracu'” și că o să ajung în iad…de parcă ar fi fost singurul meu păcat! Și fumam cu patos, de parcă cineva încerca să îmi ia țigările. Ah, nu vă spun cât de urât mă uitam la cineva care îmi cerea o țigară!….
Hmmmm….celor care fumați vă sună cunoscut, nu-i așa?
Așa au trecut peste zece ani pe care i-am ars din viața mea la propriu….
Apoi, într-o bună zi, Dumnezeu, soarta sau întâmplarea mi-a arătat cum într-o clipă poți pierde totul. Și am pierdut. Mi-am pierdut viața, soarta, destinul și tot ceea ce fusese viața mea se transformase în scrum. La propriu și la figurat. A fost ca și cum vii seara de la serviciu și în locul unde ar trebui să existe casa sa este doar un loc gol. Nu, nu m-am îmbolnăvit…. Doar că, viața mea luase o cotitură bruscă spre nicăieri și niciunde. Și într-o deplină singurătate. Am plâns continuu patru zile, am dormit doar câteva ore pe noapte trezindu-mă în plâns, am slăbit șapte kilograme într-un timp record, am zăcut de durerea sufletului, am căzut fără puterea de a mă ridica…și mă trezeam în fiecare dimineața rugându-mă cu ochii închiși ca totul să nu fie decât un coșmar din care să mă trezesc odată cu primele raze….dar nu era așa, iar realitatea mă izbea în fiecare dimineață în moalele capului cu cea mai mare putere. Apoi o luam de la capăt cu plânsul și durerea, pentru că simțeam că mă doare totul în interior și că mi-a putrezit tot sufletul, deși trăiam…..dar nu am renunțat la fumat…
La un moment dat, printre lacrimi, deznădejde și durere, am realizat că viața îmi luase totul și mă lăsase doar ….cu mine. Eram singurul lucru care îmi mai rămăsese, deși nu mă mai recunoșteam în oglindă: aveam ochii umflați de plâns, chipul desfigurat de durere și multe riduri care nu existaseră cu o săptămână în urmă. Și slăbisem îngrozitor….
Dar trăiam cu convingerea că nimic nu este chiar întâmplător pe lumea asta și soarta îmi demonstrase de mai multe ori că așa este. Trebuie doar să faci tot posibilul să te detașezi de tine și necazurile tale ca să poți vedea clar situația, așa prin ceața durerii. Am stat și m-am gândit dacă nu cumva trebuia să înțeleg ceva anume din asta, am pus în balanță toate argumentele pro și contra fumat. Le-am scris pe o hârtie pe două coloane și am văzut că lista cu argumente contra era mult mai lungă. Mi-am adus aminte de câte ori cochetasem cu ideea de a mă lăsa de fumat dar de câte ori abandonasem ideea imediat cum am intrat în alimentara și am cerut pâine….plus un pachet de țigări. Și fiecare încercare de a mă lăsa de fumat nu durase decât până seara.
Mi-a fost rușine de mine, de promisiunile pe care mi le făcusem și nu le respectasem. Tocmai eu, care aveam pretenții de la mine și ceream același lucru și de la cei din jur….
Știți ce am făcut? Mi-am cumpărat un pachet de țigări și m-am chinuit să îl fumez până seara, împreună cu celălalt aproape plin pe care îl mai aveam desfăcut.
Când a venit miezul nopții îmi era o greață teribilă și la propriu și la figurat. Și de mine…și de țigări. Le uram. Și mă uram și pe mine pentru lașitatea și lipsa de putere pe care o dovedeam, de a-mi duce până la capăt hotărârea.
Am adormit rugându-mă. M-am agățat cu putere de Cel care îmi hotărâse soarta.
A doua zi am băut prima cafea fără țigări din ultimii zece ani! A trecut ziua, a venit noaptea, apoi următoarele zile…. Apoi a trecut prima lună. Apoi primul an.
Să nu vă imaginați că mi-a fost ușor!!…ziua îmi mirosea a fum de țigară deși nimeni nu fuma pe o rază de cincisute de metri, iar noaptea visam că fumez. Mă mâncau degetele, plămânii îmi cereau țigări, iar venele mele pulsau isteric după nicotină. Dar, de fiecare dată închideam ochii și vedeam un panou mare proiectat de mintea mea în propria conștiință, pe care scria cu litere imense: NU!!!
Și nu a fost. Am supraviețuit. Niciodată nu m-a mai tentat să fumez vreodată, de parcă n-aș fi făcut-o niciodată. Și nu m-au deranjat niciodată cei care fumau lângă mine.
Pe șase decembrie se vor împlini șase ani ….nu de la ultima țigară fumată, ci de la prima zi fără țigări. Diferența a făcut-o voința, ambiția și minunea!”
Aceasta este povestea. Simplă, scurtă și la obiect.
Nu vreau să comentez nimic în plus, pentru că este genul de poveste care se povestește singură și nici nu are nevoie de morală…
Vreau să spun doar atât: cei ce vor, pot …câtă vreme își doresc cu adevărat….
Respect pentru cei care reușesc, fără a-i judeca, însă, pe ceilalți! Și fără a critica pe nimeni….
