Avem trei vișini plantați la poartă. Dincolo de poartă. De fiecare dată rodesc și fac niște vișine mari și gustoase.
Invariabil, în fiecare an, la începutul verii începe o nebunie de nedescris, în sensul că fiecare om care trece pe stradă este tentat, măcar la dus, să se agațe de crengile bieților vișini și să culeagă atât cât se poate mânca din mers.
De vreo supărare din partea noastră nici nu poate fi vorba. Sunt puși în stradă, deci are oricine acces la ei. Singura nemulțumire ar fi modalitatea de „culegere” a bieților vișini, în sensul că, în graba lor de a culege poamele rapid ca să nu fie surprinși de cineva, fiecare om trage de crengi în toate direcțiile.
După cum își poate imagina oricine, în urma vandalilor rămân doar crengi jumulite, atârnând din pomi sau zăcând pe jos, fără viață și rupte fără milă. Și toată lumea procedează la fel, fie că autorii sunt copii, fie tineri sau mai în vârstă.
Într-unul dintre ani, un pic revoltată și cu experiența anilor trecuți, am pus un afiș amărât pe care am scris timid: „vă rugăm să culegeți vișine fără să rupeți crengile”. Cum l-am pus, așa a stat. Nebăgat în seamă de nimeni, de parcă toată lumea ar fi vrut să scrie mai jos replica „ce vrei, mă?”, dar în loc de asta au rupt crengile în continuare. Și afișul, evident….
Anul acesta, însă, m-am gândit să adopt o altă strategie, ceva de genul ocolit. Așadar, în încercarea de a salva bieții pomi, am scris câte un afiș pe fiecare dintre vișini, cu următorul mesaj:
„FRUCTELE SUNT STROPITE. LE MÂNCAȚI PE RISCUL VOSTRU !”
Oare, mai este nevoie să vă spun ce s-a întâmplat sau, mai bine zis ce nu s-a mai întâmplat? Este luna septembrie și majoritatea vișinele sunt în pomi, cu excepția celor care au ales să se desprindă singure de codiță și să se odihnească pe pământ, răpuse de o plictiseală teribila, pentru că nimeni nu a mai vrut să se înfrupte din bunătățurile pomilor.
Pe de o parte, m-am bucurat de faptul că am salvat bieții pomi de la jumuleala anuală de care aveau parte, iar pe de altă parte, acum mă amuză teribil evenimentul. Îmi imaginez câți au trecut pe sub poalele lor, au râvnit și mai apoi au abandonat încercarea de a hăcui bieții pomi, după ce au văzut afișele. Îmi imaginez cum duceau vișinele până la gură, apoi le aruncau în disperarea de a se salva cu viață! Bleah….sunt stropite! Ce ne facem? Salvați-vă! Scapă cine poate! De-a dreptul nostim…deoarece „stropit” a devenit brusc sinonim cu „otrăvit” în toate mințile care au trecut pe sub bieții vișini încărcați de roade!
Și pot spune cu mâna pe inimă că n-am mințit pe nimeni: fructele erau stropite de fiecare ploaie care a căzut în acea perioadă, iar cei care le-ar fi mâncat ar fi făcut-o pe riscul lor. Nu așa facem cu toții ori de câte ori mâncăm ceva, indiferent despre ce ar fi vorba? Ne putem îneca, intoxica sau îngrășa. Da, riscurile sunt destule de fiecare dată când mâncăm ceva și o facem doar pe propria noastră răspundere, mai ales atunci când mâncăm direct din natură.
Trecând peste nostimada situației, morala este una simplă: nu poți face educație nimănui nici cu vorba bună, nici cu rugăminți, nici cu exemple, nici cu implorări. Până nu își simte fiecare amenințată propria persoană din diverse motive (de exemplu, viața sau bugetul) și până nu se convinge singur că nu este bine, etic pentru ceilalți sau folositor pentru el ceea ce face, nu poți face nimic. Indiferent cât de civilizat i-ai explica. Punct.
