Se spune că undeva, în această lume trăia o familie care avea doisprezece copii.
Știu, sunt mulți…..dar, cu siguranță undeva în această lume trăiește o familie cu doisprezece copii…sau poate chiar mai mulți.
Cel mai mare dintre copiii acestei familii era o fetiță. Era o fetiță ca toate fetițele de vârsta ei devenită între timp adolescentă, era cuminte, isteață, chiar ageră la minte, învăța bine la școală și acest lucru se oglindea în rezultatele ei la olimpiade. Nu era un copil pretențios, dar mă întreb cum ar fi putut fi, cu încă unsprezece frați în urma ei….
Pentru că era cea mai mare dintre toți copiii acestei familii, fetița era mâna dreaptă a mamei, pentru că tatăl era destul de mult timp plecat, fiind singurul care muncea să întrețină cele paisprezece guri de hrănit.
Așa că, fetița noastră din poveste trebuia să își ajute mama la treburile gospodăriei, dar și pe frații cei mici. Îi ajuta la lecții sau trebuia să îi schimbe, să îi îmbrace, să îi încalțe, să aibe grijă de ei sau să îi supravegheze și să se mai și joace cu ei.
Fiind cea mai mare, era și cea mai vitregită de soartă, în sensul că avea cele mai puține hăinuțe, neavând frați mai mari de la care să rămână haine și pentru ea, așa cum se întâmpla cu cei mici ….
Era și miloasă, iar dacă unul dintre cei mai mici frățiori mai vroia o bucată, ea îi dădea din porția ei de mâncare, pentru că toate erau numărate și cântărite la sânge ca să ajungă pentru toți …
În fine, pentru că sora mamei lor nu avea copii, cei doisprezece copii ai acestei familii o vizitau destul de des, mătușica lor străduindu-se să îi răsfețe cum putea și cu ce avea și ea.
Într-una din zile, după școală, fetița din poveste trecu pe la mătușa ei, care tocmai făcea clătite.
Mătușa ei se bucură mult când o văzu, iar fetei îi sclipiră ochii la clătite.
Înghiți în sec și gândi cu voce tare:
„Ce frumos ar fi ca toate clătitele astea să fie numai pentru mine….aș mânca și eu pe săturate, și nu pe apucate, cum fac de obicei…”
„Păi, ce mai stai? i-a răspuns mătușa….profită acum de ocazie … mănâncă-le pe toate, că n-o să știe nimeni!” ….și chiar se bucură de idee, știind cum renunțase de atâtea ori la ce avea în favoarea celor mai mici….
Fetița întinse mâna, mâncă prima clătită pe nerăsuflate și întinse mâna după cea de-a doua…. Însă, instinctiv, începu să le numere pe cele rămase, așa cum făcea acasă, ca nu cumva să rămână cineva fără porție… Numără: unu, doi, trei, patru, …unsprezece, doisprezece!
Își retrase însă mâna și, cu obrajii roșii îi spuse mătușii cu ochii în lacrimi:
„Poți să îmi dai câteva și pentru acasă să le duc și celor mici? Nu mai pot mânca. M-am săturat…”
Mătușa însă, i le împachetă pe toate și i le dădu fetiței…..
MORALA:
