Învățăm să mergem. Învățăm să vorbim. Învățăm să comunicăm. Abia după mult timp învățăm să spunem. Învățăm să spunem anumite lucruri. Învățăm să vorbim despre anumite lucruri. Iar atunci când nu învățăm la timp să spunem anumite lucruri, învățăm că regretele nu mai au niciun rost în fața unei amintiri.
Nimic nu este mai trist decât un „te iubeam” spus după ce a plecat…. Sau un „aș fi vrut să îți spun cât de mult te apreciam…”. Ce ziceți de un „mi-ar fi plăcut să îți spun cât de mult îmi plăcea când mă țineai de mână…” Cât de mult te dor cuvintele nerostite? Știu că o vorbă spusă la nervi poate durea, dar o uiți în timp. Timpul are puterea vindecătoare și reușește să atenueze din apăsarea pe sufletul nostru a vorbelor grele. Alteori facem noi treaba timpului și ne impunem să uităm, iertând și mergând mai departe. Dar un cuvânt nespus doare înzecit!
Cum să mai spui „te iubesc” atunci când te afli doar în fața unui fular în care îți îngropi fața ca să mai simți măcar mirosul celui drag și îl uzi cu lacrimile tale? Ce rost mai are să mai spui asta ținând în mână telefonul, agenda, ceasul, ultima carte pe care o citea și ale cărei file au fost mângâiate de degete dragi sau chiar atunci când iei de pe sârmă banalele șosete ale unui om drag pe care știi că nu îl vei mai vedea niciodată? Și „niciodată” ăsta sună ca o sentință prin care instanța ignoranței ori a mândriei te-a condamnat pe veci la povara nerostirii!…
Cum am putea spune toate acestea și multe altele unor lucruri rămase în urma lor, a unor fotografii sau amintiri fără să părem…..nebuni? Cum pare locul rămas gol? Ce faci cu perna care miroase a ….amintire dragă?
Rămânem doar cu un „îmi lipsești” și „mi-e dor de tine în fiecare zi pe care o mai am de trăit fără tine…”
Asta învățăm….de multe ori, pe propria noastră piele. Să spunem lucrurilor pe nume, să vorbim despre lucruri, despre sentimente, despre visuri, despre prostii, despre tâmpenii, despre lucruri simple, gânduri răzlețe, emoții și trăiri. Rămân în urmă doar amintiri, poze din concedii, râsete pe care le vom doar auzi cu ecou în timpanul minții noastre, furnicături pe piele de parcă cel plecat își plimbă mâna la câțiva centimetri de pielea ta…
Învățăm că „te iubesc” doare mai mult dacă nu îl rostești, decât dacă nu este reciproc. Învățăm cât doare o vorbă nerostită. Învățăm că sinceritatea exprimării poate durea în timp ce sufletul îți sângerează rănit de nereciprocitatea aia de fier de care ne lovim uneori, dar costul nerostirii este o povară mult mai mare.
Și, parcă, cu cât „te iubesc”-ul nerostit era mai mare, cu atât convalescența este mai lungă.
Învățăm prea târziu că cei dragi pot pleca de lângă noi prea devreme….
Învățăm că sufletul nostru rămâne în urmă obligat să poarte povara nerostirii, iar inima pare că se împietrește din cauza mândriei greșit înțelese…și toate astea în timp ce vocea ar vrea să rostească la urechea cuiva drag doar două simple vorbe….
