Pledoarie pentru umor

Îmi plac oamenii cu simțul umorului. Îmi plac glumele bune, bancurile inspirate, zilele vesele, oamenii care râd și zâmbetele spontane. Iubesc tot ce este vesel și care aduce un pic de bucurie pe fețele oamenilor. Îmi plac izbucnirile în râs și râsul cu toată fața. Iubesc filmele cu tentă de comedie și piesele de teatru la care se râde „pe viu”. Îmi plac situațiile comice, vorbele de duh, frazele cu înțelesuri subtil nostime și ideile năstrușnice. Iubesc situațiile din care ies râzând, făcându-i și pe alții să râdă. Îmi place să o fac să râdă pe fata de la casă din supermarket și ador zâmbetul celor care intră în jocul unor situații ilare.

Recunosc, mi-e teamă să discut lucruri serioase cu un om căruia nu îi zâmbește fața. Mă tem de el și de seriozitatea lui care nu știu ce ascunde. Consider că un om care râde are imaginație, toleranță și bunăvoință. Și mintea la el. Cel serios mi se pare periculos, pentru că seriozitatea asta pare o formă de muțenie a inteligenței. Sau o mască sub care habar n-am ce se poate ascunde. Iar la polul opus mi se pare că se situează individul acela anost, care, în loc de umor are doar miștocăreală ieftină, ori cu tentă de bârfă, ori cu tentă sexuală. Îmi displace grosolănia ridicată la rang de „umor” și persoanele care fac glume nesărate, dar cu pretenția de popularitate. Nu este nimic mai jalnic decât un grobian care se crede maestrul comediei.

Am ajuns să iubesc umorul râzând. Am considerat că am plâns destul până la un punct, iar plânsul nu mi-a rezolvat nicio problemă, oricât de mică ar fi fost ea și nici nu m-a scos din vreo depresie, oricât de neînsemnată ar fi fost.
La început, râdeam de alții, apoi am început să râd cu alții și am sfârșit prin a râde de mine. Cu sau fără alții. Am învățat să râd de unele dintre situațiile în care mă băgam singură, apoi să fac haz de necazul situațiilor în care mă băgau alții, și asta ca să le arăt că nu mă afectează, deși mă afecta.

Am râs atunci când mi-a venit să plâng. Am râs ca să uit că am vreun motiv de plâns. Am râs de față cu alții sau singură de vreo situație atipică sau aparent fără ieșire din care am scăpat onorabil…râzând.
Am încercat să văd fața hazlie a unei probleme sau fața nostimă a unei situații.
Apoi, m-a captivat persiflarea, pe care am început să o folosesc ca pe o armă împotriva ignoranței și a prostiei.
Am început să fac terapie cu umor ca să nu-mi mai pese sau ca să evit vreo situație neplăcută. Am trecut prin toate fazele umorului: de la cel negru, trecând prin cel subtil și ajungând la a râde cu lacrimi, copilărește.

De ce? Ați observat cât de destinși ieșim de la un film de comedie de bună calitate? Cum râdem pe drum spre casă și comentăm fazele care ni s-au părut cele mai nostime? Cum ținem minte replici din comediile cu ștaif cum ar fi „dacă nu sunt înapoi în 5 minute….așteaptă mai mult!” sau „nu te tortura singur, iubitul meu Gomez. Asta e treaba mea!”. Cred că fiecare dintre noi avem un banc preferat, un film de comedie preferat, un actor de comedie pe care îl îndrăgim sau doar o simplă aventură nostimă din viața noastră pe care o povestim și o repovestim la fiecare agapă cu prietenii.

Am observat că există oameni care se feresc să stea în preajma unui om trist. Depresia pare că se ia, iar un om trist îți transmite starea aceea a lui de durere sufletească. În schimb, o persoană veselă îți poate schimba starea de apatie și îți va induce o stare energie benefică.

Când plecăm de acasă împreună, râdem foarte mult. Râdem dimineața, la semafor, privindu-i pe alții cum stau încruntați și crispați la prima oră a dimineții, râdem dacă ceva nu ne iese prea bine, râdem dacă avem emoții pentru ceva ce trebuie să facem, râdem dacă suntem prea serioși, râdem de ceea ce ni se întâmplă. Iar râsul nostru a decrispat multe situații și a rupt multe tăceri.

Autoironia o folosesc des, recunoscându-mi în glumă slăbiciunile, limitele, neputințele sau propriile ignoranțe de care nu sunt deloc mândră. Deh, nu sunt perfectă. Iar de asta nu râd nici atunci când nu mă vede nimeni.
Apoi am descoperit satira, un mod de a râde în voie și de a atrage atenția asupra unor aspecte ale unui cotidian care întrece orice bun simț, etică, moral, civilizație sau educație ori reguli minime de bună conviețuire.
Am ales de multe ori pamfletul ca să-mi manifest dezaprobarea ori să ridic la fileu vreo problemă de prost gust sau să atrag atenția asupra vreunui kitsch ridicat la rang de mondenitate absolută, ai cărui adepți se mândreau cu alegerile făcute.

Am spus sub formă de glumă lucruri adevărate si am îmbrăcat în puțin umor afirmații care ar fi stârnit rumoare și, poate, ar fi șocat. Au fost primite altfel, întrucât era eliminată răutatea, în acest mod. Și nici nu intenționasem vreodată să fiu răutăcioasă, ci doar să atrag atenția asupra vreunui fapt…divers.
Am descoperit că pot folosi umorul ca pe o armă mortală împotriva tristeții. A mea sau a altora. Am reușit să descrețesc frunți cu puțin haz și multe zâmbete. Cu idei trăznite sau cu soluții nostime găsite la unele probleme acute. Oamenii privesc pozitiv o atitudine nostimă. Aș fi putut jigni dar am preferat să spun „bine, măh, că ești tu deștept” și-apoi am râs amândoi.

Am plâns râzând și am râs plângând. Și am fost cel mai trist om….vesel.
Poate nu tot umorul meu a fost binevenit, inspirat, oportun sau înțeles, dar m-am străduit mereu să evit victimizarea mea sau punerea la zidul infamiei a celorlalți atât cât s-a putut mai bine. Și am preferat să râd eu de mine, sub forma autoironiei decât să mă jeluiască alții.

Sunt oameni care nu știu să râdă, așa cum există oameni care nu vor să râdă. Râsul nu este o slăbiciune, nu este o boală, nu este o dovadă de proastă creștere sau de prost gust, câtă vreme umorul este de bună calitate, nu jignește, nu este vulgar și nici grosolan. Dacă stăpânești arta de a fi nostim dar să-ți păstrezi decența și să-ți cultivi imaginația, atunci râsul poate fi benefic. Trebuie doar să înțelegi rolul râsului și sensul umorului în viața noastră.

Dacă ar fi să definesc umorul aș spune că, de fapt, umorul nu are nevoie de nicio definiție, dar, cu siguranță este cel mai bun „antidot” împotriva pesimismului și cea mai bună „armă” împotriva prostiei.

Dacă s-ar putea, aș milita pentru cursuri de artă a umorului de calitate, aș milita pentru lecții de a râde cu poftă și din toată inima. Dacă am învăța să râdem tare și cu poftă, cred că ar exista mult mai puțini oameni triști sau depresivi. Am deveni mai optimiști, viața ni s-ar părea mult mai frumoasă, iar problemele noastre și-ar găsi o rezolvare mai facilă. Poate…
Da, categoric, pledez pentru umor!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here