„Eram căsătoriți de câțiva ani, dar lucrurile deja nu mai mergeau bine de ceva vreme. Certuri, împunsături, discuții care se reluau, aspecte care reveneau în discuție, monologuri, lacrimi, nefericire, cuvinte mai grele sau mai jignitoare, aventuri din partea lui, așteptări, regrete…..ne despărțisem deja de două ori, ce-i drept pe perioade de câte două, trei săptămâni, pe motiv că avem nevoie să punem puțină distanță între probleme și între noi, dar inițiativa despărților îi aparținuse lui de fiecare dată. Apoi ne împăcasem, dar ceva se rupsese definitiv între noi și, deși încercam să trec peste toate câte îmi făcuse, nu reușeam să îmi scot din suflet durerea pe care mi-o sădiseră cuvintele lui, adunate în timp….
Se apropia Craciunul și nu vroiam să fac o scenă tocmai acum. Îmi doream doar un Crăciun liniștit și atât. Să mă bucur de mica vacanță pe care o aveam până începeam iar ritmul infernal în care munceam zilnic. Doamne, aveam un mic răgaz să îmi pun puțină ordine în gânduri, să mă iau cu treaba și să uit de el….care nu contenea să mă suspecteze de tot felul de infidelități inexistente, într-un amalgam de testosteron și răzbunare, plus tacticile de manipulare pe care mi le aplica pentru a-mi abate gândurile de la propriile lui infidelitați!
Am început dă fac curățenie, liste de cumpărături, șmotru și roboteală prin casă, încercând să îmi abat gândurile de la orice alte lucruri care mi-ar fi stricat buna dispoziție pe care încercam să mi-o induc singură. Mi-am propus să mă gândesc „la anul” la ceea ce voi face cu viața mea. Adică aveam două săptămâni de febra sărbătorilor, spiritul Crăciunului, musafireală și puțină odihnă….era bine și așa. Cu cât mai ocupat mi-ar fi fost timpul, cu atât mai puțin timp aș fi avut ca să îmi fac gânduri negre.
Am făcut cumpărăturile pentru Crăciun, am pregătit meniul de sărbători cu aperitive, sarmale, friptură, tort și am cumpărat chiar și brad. De mulți ani nu mai avusesem brad de Crăciun, deși nu știu exact de anume mă oprise până atunci. Dar, anul acesta aveam de gând să îl ignor total și să mă bucur de sărbători din tot sufletul. Nu mă ajutase la nimic, doar un pic la curățenie și aia așa, în dorul lelii….în rest, stătea mai mult la ai lui, care aveau nevoie de ajutor. Mi se pare normal, doar maică-sa uitase să îi taie cordonul ombilical. Dar nu am zis absolut nimic, pentru că și așa liniștea era destul de fragilă. Iar eu îmi doream doar liniște.
Am terminat mâncarea și în Ajun m-am apucat că gătesc bradul, în colindele copiilor care băteau la geam. Doamne, ce dor îmi fusese de operațiunea asta!! Arăta tare frumos. Nu luasem cadouri pentru nimeni, dar cumpărasem beteală, instalație de pom și globulețe noi. Și îmi cumpărasem o pereche de cizmulițe, pentru că mi se rupseseră cele pe care le purtam deja de trei ani, pentru că, ce-i drept, primisem încă un salariu în plus, drept recompensă pentru devotamentul și munca mea de peste an. După ce am terminat, m-am dat doi pași înapoi și mi s-au umezit ochii… M-am gândit doar atât: că vreau un Crăciun liniștit, atâta tot! Eram hotărâtă să tac și să nu îi răspund la nicio provocare, indiferent ce mi-ar fi spus sau ce ar fi făcut….aveam timp la anul pentru discuții.
Obosită la maxim după atâtea zile de muncă, alergătură și efortul psihic acumulat peste an, am intrat în baie. Am umplut cada cu apă, am aruncat câțiva pumni de sare de baie cu levănțică, mi-am pus un pahar de vin și m-am decis să nu ies mai devreme de o oră de….relaxare. Doar eu și cu mine. Dar mirosul incredibil de levănțică mi-a intrat direct în suflet, iar jumătatea de pahar de vin băută m-a luat repede de cap, amețindu-mă și dorindu-mi să ajung în pat cât mai repede.
După aproximativ o oră am ieșit din baie, relaxată, zâmbind, în halatul de baie, cu un prosop în jurul capului și cu un aer ștrengăresc datorită aburului….își făcuse efectul și vinul, ce-i drept.
M-a întâmpinat în pragul ușii, uitându-se urât la mine și a început un monolog fără cap, fără virgulă și fără coadă, în care a început să mă întrebe cu cine am vorbit la telefon în baie de am ieșit atât de veselă, de ce zâmbesc, ce „pregătesc” de sunt atât de tăcută, de unde am cizmele și cine mi le-a cumpărat, de ce am luat brad după atâția ani în care nu am zis vreodată că vreau, de ce am pregătit meniu de sărbătoare, de ce tortul este atât de mare, pentru cine m-am vopsit acum două zile, de ce îmi sclipesc ochii de bucurie….
Am încremenit. Pur și simplu mi-a sărit și amețeala datorită vinului, mi-a trecut și relaxarea, mi-a pierit și fărâma de bucurie pe care o încercam și m-a părăsit și bruma de răbdare pe care o mai aveam. Era prea mult! Am simțit că am în fața ochilor un om paranoic, un dement cu care mă măritasem cu doar câțiva ani în urmă, un om care ducea absurdul dincolo de orice limită a logicii și nu mai înțelegeam nimic. Nu pricepeam și basta ce plăcere diabolică poate simți în timp ce mă torturează psihic cu niște aberații atât de mari și cum poate vedea lucrurile așa și mă îngrozea ideea că nu aș fi avut nici timp, nici nervi ca să îi pot explica și da răspunsurile la toate „de ce”-urile alea tâmpite! Mi s-a derulat prin fața ochilor toată perioada în care fusesem împreună cu el și am realizat brusc faptul că abia aveam împlinisem treizeci de ani. Încotro o luase viața mea….târându-mă într-un vârtej amețitor de situații pe care nu le cream, dar eram nevoită să le fac față?!
Am deschis gura ca să îl întreb ce naiba l-a apucat, pentru că nici măcar nu aveam telefonul cu mine în baie, dar m-am trezit zicându-i scurt doar atât: „ia-ți bagajele și du-te acasă la ai tăi! Definitiv.” Mi-am auzit vocea fără să îmi dau seama dacă deschisesem și gura sau doar se auzise asta de undeva…
S-a uitat la mine ca la un extraterestru. Parcă eram R2-D2 ambulant. Hmm….se trezise proasta. Așa mă privea. Ca pe o proastă….
„Acum??” m-a întrebat ironic. Am dat doar din cap că „da” și a dat să zică ceva, dar i-am făcut doar semn că n-am ce discuta și nici nu vreau să mai aud nimic. Vroiam doar liniște în viața mea și părea singura cale de a o avea.
A zis doar atât cu glasul stins: „lasă-mă măcar până mâine dimineața. Este aproape miezul nopții…”
Ia auzi tu! Îi trezea pe ai lui din somn! Ce chestie….
A început să își facă bagajele, pe care și le-a pus la ușă și a doua zi de dimineață a deschis ușa dormitorului și mi-a zis doar atât: „eu am plecat…”
Mi-am tras pilota peste cap în loc de răspuns și a înțeles că nu m-am răzgândit, deși nu dormisem toată noaptea…. Cred că a așteptat să îl sun, dar n-am făcut-o. Devenisem dependentă de liniștea care se instalase în casă, în mine și în jurul meu.
Anul următor am divorțat în mod civilizat și nu am rămas prieteni. La ce bun? Nu aveam nevoie de rememorări ale niciunei clipe… Dar în acel an am avut cel mai liniștit Crăciun.”
Irina se opri din povestit și își privi nepoata din partea surorii ei și pe cele trei fiice care acum erau destul de mari ca să poată înțelege povestea mamei lor care le avusese cu cel pe care îl cunoscuse doi ani mai târziu și cu care avea acum trei fiice minunate: Ana de paisprezece ani, Ioana de zece ani și mezina, Isabela de șapte ani….
Printre lacrimi, Ana s-a ridicat și și-a luat mama în brațe, apoi celelalte două au urmat-o în tăcere. Le-a urmat și Cătălina în liniște.
Începuse să le povestească totul acum, când venise vorba de ce le avusese atât de târziu. Vrusese să le răspundă simplu: „pentru că așa a fost să fie”, dar adevărul i s-a părut mai la îndemână.
Irina își îmbrățișă fetele cu drag și le spuse zâmbind:
„De asta tot zic în fiecare an că Moș Crăciun vă va aduce mereu ceea ce vă doriți. Trebuie doar să îi cereți! Eu am vrut doar liniște….și de atunci tot am. Împreună cu voi și cu tatăl vostru.”
Fiecare Crăciun are o poveste. Pentru fiecare dintre noi, alta…..
