Nu „trebuie” să faci, să zici sau să ai vreo atitudine. Este o impresie eronată pe care o avem despre viață și lume, cum că mereu „trebuie” ceva.
Între alegere și acțiune nu „trebuie” nimic! Totul în viață este alegere. A noastră sau a altora. Sunt alegeri personale care ne afectează direct sau alegerile altora care ne ating mai mult sau mai puțin.
„Trebuie” să…ce? Nu trebuie să faci nimic din ceea ce îți spun alții că ar trebui făcut. Faptul ca tu o faci este o chestiune de alegere personală. Iar faptul că spui cuiva că ai făcut ceva pentru că „trebuia” făcut este o neasumare a responsabilității. Nu te scutește de vină dacă iese prost și nici nu îți conferă laude în plus dacă iese bine. Ai făcut-o pentru că așa ai vrut. Ai ales.
Ne obișnuim să-l punem pe „trebuie” ăsta în fața tuturor frazelor prin care încercăm să obținem ceva, să obligăm sau să convingem pe cineva că „trebuie” să facă ceva anume pentru simplul motiv că „trebuie”. Nu vrei? Trebuie să vrei. Iar dacă iese prost, ne ascundem pe după „trebuie”.
Dacă ar fi înlocuit cu „poți să…”, „vrei să…”, „poți alege să…” sau „ai posibilitatea să…” cred că s-ar schimba multe optici. Omul ar înțelege că liberul arbitru este cel care îl facă să aleagă între acțiune și pasivitate, iar cea care îi va marca existența este propria alegere, nicidecum „trebuie” ăla impus din exterior care nu are motivație, fiind doar un cuvânt care îl determină obligându-l.
Sunt părinți care-și educă odraslele cu „trebuie”: „faci așa pentru că trebuie”, „trebuie să….”. Copil fiind, nu înțelegi. Îi percepi pe „trebuie” ca pe un bau-bau, ca pe o pedeaspă, o chestiune impusă din care lipsește motivul și motivația. Lipsește explicația, logica și sensul. Iar copilul îl percepe pe „trebuie” ca pe o încorsetare, dincolo de orice altă rațiune sau simplă explicație.
Apoi, societatea începe să te educe tot cu „trebuie”: trebuie să taci pentru că ești mai mic, trebuie să cedezi pentru că ești mai deștept (oare?), trebuie să suporți pentru că n-ai ce face, trebuie să accepți pentru că așa face toată lumea.
Adulții își motivează actiunile, găsesc scuze față de acțiunile sau pasivitatea lor aducându-l pe „trebuie” în locul rațiunii. Ne identificăm cu „trebuie” și îi manipulăm și pe alții folosindu-l constant.
Faceți un experiment simplu: ce lucruri faceți zilnic, în mod constant și reflex pentru că așa „trebuie”? Facem duș, ne spălăm pe dinți, mergem la serviciu, ne salutăm între noi, facem cumpărături, ducem copilul la școală, citim câte ceva, vorbim politicos…. „Trebuie” să le facem pe toate? Nu. Totuși, de ce le facem? Pentru că așa am ales. Dacă mâine îmi dau demisia, înseamnă că nu trebuia să muncesc? Nici vorbă. Sunt lucruri pe care le facem din conștiință, din demnitate sau din necesitate, dar totul ține de alegere, rațiune și acțiune.
„Trebuie” nu este o datorie, nu este un motiv, nu este o explicație, nu reprezintă o logică. Nu este un musai pe care să îl adopt. Nu „trebuie” să fac, să spun, să mă supun, să dau explicații, să suport sau să înțeleg nimic. Iar dacă fac ceva sau adopt o anumită atitudine, înseamnă că așa am considerat, așa am vrut, așa am ales, am decis, am considerat că este oportun și potrivit. Chiar și dacă doar mă opun, tot o alegere se consideră că este.
Iar „trebuie” ar fi bine să fie folosit cu extrem de multă ponderație….
Pe lumea asta nimic nu „trebuie”. Totul este alegere și opțiune.
