Cu regret, vă anunț că nu. Am uitat de mult cum e să tăcem, să îl privim pe omul din fața noastră și să încercăm să-i înțelegem străfundurile sufletului. Am uitat că și cel de lângă noi contează, are trăiri, are dorințe și mai mult decât atât are probleme.
Dar nu ne pasă, ne facem că ne pasă cu un trivial „ce mai faci?” și nici nu așteptăm răspunsul că ne aruncăm să-i zicem ce facem noi.
De ce am conta mai mult noi decât ceilalți?
Păi singurul răspuns care apare așa repede este că: „suntem toți niște frustrați”. Frustrați în sensul de lipsă de afecțiune, de atenție, de înțelegere, de interiorizare. Și dacă nouă ne lipsește, facem în așa fel încât să lipsească și celorlalți.
E un cerc vicios.
Cam ca și cu bunătatea – e mai ieftin, mai rapid și cu rezultate imediate dacă ești rău. Să fii bun e mai complicat, mai de lungă durată. Și dacă eu sunt bun cu ăla, și ăla nu e bun cu mine, de ce să mai fiu bun?
Cum facem să ascultăm?
În primul rând, tăcem. Începem să ne ascultăm vocea interioară. Ne ascultăm pe noi înșine. Și tot practicând acest lucru, învățăm frumos că „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face” și că tăcerea e și ea o formă de comunicare. Mai profundă ce-i drept și pe mulți îi zdruncină.
Beneficii?
Cu sutele, dar durează. Ca orice lucru bun durează până îl obții și apoi pot să-l pierzi într-o secundă. Dar te descoperi pe tine însuți, înveți să te respecți și să-l respecți pe cel din fața ta (mai rar când ești în trafic).
Mai mult, începi să controlezi stresul din viața ta. Asta pentru că începi realmente să faci diferența dintre ce merită ascultat și ce nu.
Acum, la drept vorbind, nu toată lumea și nu tot ce se spune merită ascultat, dar atunci când ceea ce se aude nu merită atenția noastră, e bine să tăcem și să ne reamintim de noi, de sufletul nostru și de gândurile noastre bune.
