A fost o bună perioadă a vieții mele în care am crezut că dacă fac lucrurile bine sau dacă muncesc din ce în ce mai mult, ceilalți vor fi mulțumiți.
Au fost mulți ani în care am crezut în buna credință a tuturor, am sperat că dacă ești corect vei fi tratat cu respect sau că oamenii vor fi sinceri cu tine. Nu mi-a spus nimeni că majoritatea oamenilor nu au absolut niciun motiv să fie parșivi….și totuși, nu ezită să fie așa.
Și am fost dezamăgită ca un copil care află că nu există Moș Crăciun, atunci când am constatat că starea de normalitate a unora nu coincide cu noțiunea mea despre „normalitate”, deși nu îmi doream nici aprecieri, nici laude, nici statui ridicate în vreo piață publică, așa, ca recunoaștere a vreunor merite.
Și am crezut că este important cum îți clădești im
aginea, zi de zi, faptă cu faptă, cuvânt cu cuvânt, grijă cu grijă, responsabilitate și conștiință …
Nimic mai greșit!!
Dacă am muncit de două ori mai mult s-a considerat că pot și am primit mai multe sarcini decât puteam duce. Dacă nu am cerut nimic s-a înțeles că nu am nevoie, dacă nu m-am plâns s-a subînțeles că nu îmi trebuie, dacă nu am ridicat pretenții s-a crezut că nu mă deranjează nimic, iar dacă nu am cârcotit, nu am ridicat obiecțiuni sau nu am comentat, s-a presupus că nu observ nimic din ce-i în jurul meu. Iar când nu am mai putut și am luat atitudine, nu am găsit înțelegere. Știu, vă sună cunoscut…așa sunt oamenii maturi: prind greu, uită repede, înțeleg puțin, pricep aiurea, interpretează eronat…
Dar, am înțeles că orice ai face nu vei putea mulțumi pe toată lumea, oricât ai munci nu va conta, oricât bun simț ai avea cineva te va răni, oricâtă toleranță ai avea cineva te va lovi, oricât de sincer ai fi cineva te va trăda și întotdeauna va veni cineva în spatele tău care te va vorbi de rău și toată lumea va crede, în timp ce tu vei privi neputincios cum toată munca ta se năruie… Știți cum este: și a venit unul și a rămas valabilă povestea lui…..
Apoi am realizat cât de obositor a devenit să fii nevoit să demonstrezi tot timpul câte ceva, cuiva ….și asta pentru că o tâmpenie debitată de un prost îți poate dărâma munca de o viață….
Și fiecare te va judeca doar după propria măsură: hoțul te va suspecta de furt, mincinosul de minciună, perfidul de trădare, ignorantul de prostie, ușuratica de destrăbălare….
Și uite așa ajungi, în sfârșit, la maturitatea gândirii!! Și ajungi să nu îți mai pese! Și devii EGOIST!
Acum nu îmi mai pasă de gura lumii, de bârfele nu știu cui, de ce crede „Neica Nimeni” despre mine, de ce anume vorbesc babele pe la porți, de părerea cartierului, de clevetirile rudelor sau de bălmăjelile foștilor „prieteni”…. Nu mă mai lupt cu morile de vânt, nu mai pledez pentru cauze pierdute, nu mai merg pe cărări bătătorite de alții, nu mai ezit să încerc imposibilul de teamă că nu voi reuși și vor râde unii ca proștii cu gura până la urechi…….pentru că părerea lor nu mai contează!
Acum merg pe drumul meu, alături de cine îmi place și consider important ceea ce doresc sau vreau eu să fac. Contează ce știu eu, ce cred eu despre mine, nu alții….
M-am hotărât să devin EGOISTĂ! Sunt într-o binemeritată pauză de nepăsare. Într-o „piua” a jocului „de-a lupta în zadar cu imaginea mea reflectată în părerea nu-știu-cui”!
M-am hotărât să am grijă de mine, să îmi iubesc nervii și sănătatea. Am decis să îmi pese de părerile mele despre ceea sunt în stare să fac. Eu sunt cea care își stabilește limitele visurilor, ale dorințelor, ale sentimentelor sau puterii de a face ceva. Eu stabilesc ce și cui îi dăruiesc și dacă cer ceva sau pur și simplu nu aștept nimic în schimb. Eu stabilesc dacă visul meu poate zbura până la cer sau dacă pot merge alături de cineva până în pânzele albe!
Am început să țin mai mult la mine, să fac ce îmi place și să îmi placă ceea ce fac. Să rămân același om simplu, sincer, dar fără resentimente și poate, cu puțin mai multă stimă de sine și încredere în el. Fără pretenții de perfecțiune, fără ifose, fără să îmi mai fie mie jenă pentru lipsa de educație a altora, fără să mă mai simt eu stingheră în prezența unora lipsiți de educație și cu mai mult curaj de a spune ce gândesc în formă civilizată, evident, dar și cu curajul de a lua atitudine atunci când situația o cere. Nu mai simt nevoia să „mă scuz” pentru că am șapte ani de acasă sau pentru că îmi place să citesc…. Nu am de ce să mă mai simt eu rușinată pentru situațiile penibile create de alții. Am început să îmi fac mie pe plac și nu altora! A devenit obositoare lupta cu cei care se fac că nu mă înțeleg, fără ca măcar să încerce să mă cunoască….
Da, am devenit egoistă. Și asta pentru că viața mi-a demonstrat că există persoane care trebuie ignorate, telefoane la care nu trebuie să răspunzi, lucruri pe care nu trebuie să le faci, bârfe pe care nu trebuie să le pui la suflet, indivizi care trebuie evitați, situații care trebuie depășite, întâlniri care trebuie scurtate, prietenii care trebuie terminate, discuții care trebuie să fie întrerupte, explicatii care nu trebuie date, încrederi care trebuie retrase și amintiri pe care trebuie să nu le păstrezi. Iar părerile contrarii nu mai contează pentru simplul motiv că unul care nu este în pantofii mei nu mă poate cunoaște iar părerea lui nu are cum să fie obiectivă.
Și mai cred că am dreptul ca, măcar din când în când, să mă mai pun și pe mine pe primul loc, în topul grijilor sau al priorităților. În definitiv, eu sunt cea care rămân cu mine, atunci când pleacă toți….
Da, sunt o egoistă! Puneți-mă la zid pentru asta…..
