Deunăzi citeam undeva, pe blogul unei femei care scria cum că nu crede că va mai putea iubi vreodată… De obicei, ceea ce scrie este în limitele „normalului”, așa cum este el perceput de majoritatea oamenilor, iar eu cred că mă încadrez în această normalitate. Dar m-a uimit foarte tare să citesc printre gândurile unei femei că nu crede că va mai putea iubi vreodată, pentru că „altcineva” a avut grijă înainte să ucidă tot ce avea mai bun în ea!
Am rămas perplexă! La propriu…. M-am uitat în jur și am căutat în mine. Cum poate o femeie să spună așa ceva? Și dacă poate, atunci mă întreb ce anume i-ar putea face un bărbat unei femei încât ea să poată spune că tot ce avea mai bun, mai frumos și mai de preț a murit?
Ce poate face atât de rău și grav un bărbat unei femei, adică nouă, care suntem programate genetic să „ducem” multe poveri pe niște umeri mult prea firavi… să ne iertăm bărbații bețivi, infideli, unii dintre ei nepricepuți și comozi sau odraslele nerecunoscătoare, să ne creștem singure progeniturile neascultătoare și rebele??
Cum poate spune o femeie că nu mai poate iubi, în condițiile în care iubim fără a plănui pentru că pur și simplu „se întâmplă” ca cineva să stârnească din senin o furtună, să atingă o coardă sensibilă în tine sau pur și simplu să îți simți sufletul vibrând la unison cu al altcuiva de sex opus?….și acest lucru se întâmplă fiindcă fiecare bărbat care ne place ne ațâță inima și ne-o pune pe jar în alt mod.
Cum poate spune o femeie că nu mai poate iubi niciodată, când chimia, alchimia, matematica sau fizica cuantică, nu știu exact, amestecă emoțiile cu admirația, cerebralul cu atracția, bătaia genelor cu un zâmbet, gândul tău cu mirosul lui sau aerul de primăvară cu trăirea dintr-o strângere de mână și le trece pe toate prin alambicul inimii, le filtrează prin aura cerebrală, le cerne de instabilitatea emoțională sau de circumspecțiile cuiva și, pe nebăgare de seamă le transformă într-un „da” pe care nici măcar nu mai știi când l-ai spus…. Adică, de la timiditate la abandonul sau resemnarea lui „ce va fi, va fi….” nu este decât un pas pe care-l facem în timp ce îndrăgosteala ne ridică de la pământ cu câteva palme peste creștetele muritorilor care stau la rând ca să își găsească perechea!
Nimeni nu poate scoate din noi tot ce-i mai rău așa cum nimeni nu poate consuma din noi tot ce-i mai bun, pentru simplul motiv că nici noi nu cunoaștem cât anume înseamnă acest…TOT!
