A fost odată ca niciodată o fată. Era nici prea înaltă nici prea scundă, nici prea frumoasă nici prea urâtă, nici prea grasă nici prea slabă, nici prea deșteaptă, dar nici mai proastă decât altele. Dar excela în modestie, onestitate și muncea mult.
Nu avusese vreo grozăvie de copilărie, așa că, își pusese nădejdea în Dumnezeu, speranțele la loc sigur să nu le rătăcească, visurile la îndemână, în caz că ațipeau să le poată trage de urechi și pornise pe drumul vieții bazându-se doar pe forțele proprii.
Își căutase norocul în lumea largă, dar mergea pe principiul că norocul ți-l faci tu dacă nu-l găsești în cale rătăcit, plouat și prea obosit ca să mai poată fugi de tine, astfel încât să îl poți lua acasă și să vrea să înnopteze peste noapte, măcar, în umila la căsuță.
Așa că, găsise un loc de muncă unde muncea din zori și până în seară, la o stăpână bolnavă de tupeu, invidie și răutate, plină de bani și de fițe, ipocrită și leneșă. Dar, fetei nu îi păsa. Dorea doar să muncească, să se poată întreține pe ea și să trăiască un pic decent.
Și își vedea de treaba ei, nebăgând în seamă talentele stăpânei și neluînd în seamă nici bârfele colegelor alese parcă pe sprânceană de șefa ei, adică exact după chipul și asemănarea ei.
Dar, fata noastră din poveste a văzut la un moment dat într-o revistă o fotografie în care era un peisaj extraordinar cu o insulă exotică, cu palmieri, plaje și o mare limpede, turcoaz în care dacă băgai o carte, puteai citi textul, așa de limpede și frumoasă era. Știa că nu va avea niciodată bani să ajungă într-un astfel de loc dar, ori de câte ori simțea că nu mai poate, scotea fotografia, închidea ochii și își imagina că se află în acel loc absolut minunat, stând la soare și mângâiată de razele generoase ale lui, doar ea și marea cea frumoasă… Și simțea cum se relaxează pentru câteva momente…
Apoi, o lua de la capăt cu munca, sarcinile din ce în ce mai multe și mai împovărătoare, programul din ce în ce mai lung și pretențiile din ce în ce mai mari ale stăpânei. Și când simțea că o ajunge oboseala și se află aproape de capătul puterilor, scotea din nou fotografia și iar închidea ochii. Își dădea seama că ajunsese să facă un fel de „terapie” cu acea amărâtă de fotografie, dar, părea singura soluție pentru a evita căderea în vreo depresie sau să facă vreo criză de nervi nepotrivită… Într-o zi se gândise oare unde putea fi și în ce colț îndepărtat de lume putea exista așa o insulă frumoasă….dar alungă repede ideea, pentru că nu conta. Indiferent ce ar fi făcut, era conștientă că nu va ajunge niciodată într-un astfel de loc exotic!
Și astfel trecură vreo doi ani, timp în care „terapia” dădea rezultate, deși biata fotografie începuse să se franjureze pe la margini și să se rotunjească pe la colțuri. Așa că, o lipi de monitorul calculatorului, ca să o poată vedea mereu.
Dar, într-o zi, fata noastră cunoscu un băiat simpatic, atent, iubitor, grijuliu ….și toate acestea s-au dovedit a fi reale după ce, inițial a fost destul de sceptică în privința lui, crezând că este un bărbat care vroia doar o aventură, așa cum erau mulți dintre bărbații vremii. Dar, după un timp, bărbatul a cerut-o de soție și a urmat o nuntă frumoasă, la care au chemat familia și prietenii cei mai apropiați, pentru a se bucura împreună cu ei de fericitul eveniment. Iar mirele, în noaptea nunții îi spuse că are o surpriză pentru ea: vor merge în concediu în Luna de miere într-un loc frumos, pe o insulă. Fetei îi tresări inima când auzi, dar se gândi că este vorba despre o insulă mare, undeva în civilizație, aglomerație și nimic spectaculos.
Dar, câreva zile mai încolo, când ajunseră acolo, fata rămase mută de uimire: ajunseseră pe o insulă destul de mică, plină de palmieri și tot felul de plante exotice, căsuțe cochete rupte din altă lume, gazde primitoare care le puseseră la dispoziție o frumoasă căsuță cu vedere la mare, de unde ieșeau în fiecare dimineață după micul dejun și stăteau întinși la soare și se scăldau în marea de un turcoaz care îți hipnotiza privirea și în care, dacă băgai o carte, puteai citi textul, așa de limpede și de frumoasă era. Și au petrecut acolo clipe de neuitat, unul în brațele celuilalt. Și poate că și acum mai sunt acolo, dacă n-or fi plecat…. Glumesc. Oricum, cu siguranță și acum sunt fericiți ca în prima zi petrecută pe insula mult visată!
MORALA: crede în visurile tale. Până și cele mai nebunești, imposibile sau greu de atins visuri pot deveni realitate. Câteodată, ne dorim atât de mult ceva, încât „vedem” în imaginația noastră proiecția visului nostru. Și asta până într-o zi când Dumnezeu, Universul sau doar propria noastră muncă, ambiție, determinare, perseverență și voință fac posibilă îndeplinirea visului. Sau, poate doar o aparentă „întâmplare”….
Absolut nimic nu este întâmplător și absolut totul poate fi posibil! Și niciodată să nu spui „niciodată„! Nici măcar în gând….
