Despre

La început sunt un „eu”. Apoi apare un „tu” de care mă îndrăgostesc și care se transformă în „noi”. Într-un „noi” sau într-un „eutu”? De ce nu, în definitiv „eutu”-ul nostru este compus dintr-un „noi” personificat. Și asta pentru că intervine dragostea, acest liant dulce-amărui….

Dar, oare știm cu adevărat să iubim? Sau îi cerem celuilalt să facă și să spună doar ceea ce ne face nouă plăcere, ceea ce ne măgulește, ne întregește, ne gâdilă vanitatea și ne mângâie auzul?

Poate că nici nu știm să iubim, ci doar credem că dacă îi zâmbim soțului, îi călcăm cămășile, nu îl cicălim prea tare, nu îi cotrobăim prin lucruri și îi punem o ciorbă în farfurie, el ar trebui să fie mulțumit că are o soție bună.

Poate că nici voi, bărbații, nu știți să iubiți și tocmai de aceea nu vă întrebați dacă ea nu vrea să fie ținută de mână în public, nu vrea să fie alintată în loc să fie luată peste picior atunci când uită mâncarea pe foc, sau dacă nu cumva i-ar plăcea să îi fie servit la pat micul dejun, undeva într-o duminică…dintr-un an! Sau dacă nu ar fi mult mai liniște în casă dacă ați face ceea ce este în sarcina voastră cu mult înainte să vă spună ea….

Oare, n-ar trebui să îl întrebăm și pe celălalt ce își dorește? Măcar din când în când să îl luăm așa, pe nepregătite și să îl întrebăm simplu „ce vrei TU să facem astăzi?” în loc de „astăzi avem de făcut….?”

Poate de aia pierdem oameni, că așteptăm să ne fie ghicite gândurile în loc să spunem ce avem pe suflet, așteptăm ca celălalt să se uite doar la noi și să înțeleagă ce ne dorim, ce este în sufletul nostru, așteptăm ca inițiativa să vină mereu de la celălalt, așteptăm să fim înțeleși, mângâiați, iertați, alintați, iubiți, cocoloșiți…și asta în timp ce noi nu oferim mai nimic.

Poate de asta ne pierd alții pe noi, pentru că nu comunicăm, nu ne exprimăm dorințele, nu ne povestim suferințele, nu ne dezbrăcăm de orgolii ca să recunoaștem așa, goi de orice vanitate, că suferim, avem aspirații individuale separate de cele comune, de cuplu. Poate pierdem prea mult timp cu explicații inutile, în loc să o spunem sub formă de „hai să-ți povestesc ceva”.

Poate de asta ne pierdem unii de alții pe drumul unei relații. Uităm prea repede că începutul trece repede, iar obișnuința este una dintre poverile plictiselii și apoi a singurătății în doi. A doi oameni care s-au iubit dar nu au știut să păstreze „începutul” într-un sertar, de unde uneori să mai scoată o surpriză, o floare, un cuvânt, un „te iubesc”, un sărut, o vorbă bună, o evadare în doi din cotidianul care acaparează relațiile.

eutuCum să primești dacă nu oferi? Cum să tot primești dacă ceea ce oferi tu este cu mult prea puțin față de ceea ce primești? Cum să îi ceri unui om totul, pornind de la atenția, iubirea, timpul, gândurile lui și terminând cu sprijinul, loialitatea, exclusivitatea și ce alte pretenții mai avem noi?

Oare noi dăm totul și oferim tot ce avem sau doar ne prefacem și atunci când ni se întâmplă vreo minune de iubire venim în maniera pompieristică și ne oferim serviciile emoționale?

Mă întreb câți sunt pe deplin conștienți de faptul că ascultăm fără să auzim, vorbim fără să transmitem, existăm undeva anume fără să fim foarte prezenți și vedem fără să observăm exact ce este în jurul nostru?

Uneori iubim într-un mod egoist, fără să îl lăsăm pe celălalt să plece prea ușor de lângă noi atunci când începe să se simtă străin. Și încercăm să salvăm niște aparențe într-un mod mult prea simplist. Ne prefacem că am iertat, am uitat și că mergem înainte. Ne prefacem că suntem aceiași, de fapt fiind cu totul alți oameni.

Alteori iubim pe furiș, ori din necesitate sau de frică să nu rămânem singuri. Câteodată respingem fără motiv sau ne ascundem sentimentele de frică să nu suferim. Dar sunt și momente în care nu vedem omul de lângă noi. Nu-i vedem suferința, emoțiile, trăirile, nevoile sau durerea. Sau trecem mult prea ușor peste om cu tăvălugul de vorbe nepotrivite. Ne enervăm din prostii și apoi căutăm scuze pentru ieșirile noastre. Avem, oare, acest drept?

Poate nu știm să iubim. Poate că iubirea este o artă, o deprindere în timp a doi oameni care cred că se iubesc dar nu știu cum este să conviețuiești și cu nevoile celuilalt, alături de ale tale, împăcându-le pe toate ca pe niște bunuri în comun pe care le-am dobândit brusc odată cu celălalt. Ce facem cu ele la partaj? I le aruncăm în față ca pe niște țoale vechi care nu ne-au plăcut niciodată, uitând cum ne alintam altă dată în prezența lor.

Poate că iubirea este apanajul celor care au puterea să lase de la ei, să renunțe la mândrie, egocentrism, lașități și fraze care încep cu „eu…”. Poate că iubirea este „atu”-ul celor puternici și „eutu”-ul unei relații.

Poate că nu învingem atunci când reușim să distrugem ceea ce urâm, ci atunci când salvăm ceea ce iubim. Și poate nu câștigăm atunci când primim, ci atunci când dăruim, când oferim necondiționat, din suflet și fără nicio urmă de mândrie.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.