De ce mințim?

Nu știu dacă minciuna este o boală sau o simplă caracteristică universală umană și nici dacă este tratabilă. Știu sigur că suntem tentați să mințim de mici, când mințim ca să scăpăm de pedepsele părinților sau ca să obținem ceea ce vrem.
Apoi, unii încep să mintă ca să braveze. Ca să fie integrați în anturajul în care vor neapărat să fie. Sau mint ca să ascundă o lipsă, un neajuns, o ofuscare, o realitate din viața lor pe care vor să o țină secretă și departe de ochii prietenilor sau a celor cu care interacționează.

Deși minciuna are picioare scurte, „a minți” devine parte din noi. Devine o fațetă a existenței noastre. O parte care prinde rădăcini și crește ca o ambrozie, până când încep să ne iasă pe nas frunzele, apoi florile iar cei care au intoleranță încep să strănute zgomotos și să ne apostrofeze, ba chiar să ne îndepărteze din anturajul în care suntem.

Și totuși, de ce mințim? Uneori de nevoie, alteori din obișnuință sau pur și simplu de tâmpiței.
Uneori mințim pentru că și altcineva ne-a mințit și intrăm în jocul lui. Minte el, mințim și noi. Ia să vedem…care pe care. Ne gândim că nici lui nu-i va plăcea că îl
mințim și nu ne va mai minți nici el. Dacă celălalt este mincinos patologic, noi rămânem doar cu paguba. Și cu un obicei prost plus o experiență neplăcută.

Mințim din comoditate, ca să evităm conflicte, să nu rănim, să nu stârnim dispute, să nu enervăm pe cineva. Minciunile de acest fel sunt considerate a fi cele mai puțin „vinovate”. O categorie aparte de minciuni sunt omisiunile. Sunt acele „nu spun tot”, ci doar acea parte a adevărului care mă avantajează.

Am întâlnit pe cineva care zicea că poți să minți, dar depinde ce, de ce și pe cine. Zicea că poți să minți „pentru Hristos”. Să-mi fie cu iertare, dar eu în Biblie nu am găsit așa ceva. Una dintre porunci spune „să nu minți”. Nicidecum că ar exista și derogări sau renunțare la aplicarea pedepsei, amânarea sau suspendarea executării ei. De achitare nu știu ce să zic….să ajungem acolo, Sus și mai vedem…. Da’ ne place să inventăm derogări când este vorba de scuze.

Deci, de ce mințim?
Am învățat noi din bătrâni zicala aia cu „și minciuna-i tot o vorbă”, doar că este o vorbă cu două tăișuri: unul pentru noi, altul pentru cel mințit.
Minciuna taie în lung și-n lat, pe diagonală și pe viu. Ea taie încrederea în sufletele sincere, taie rândurile printre prietenii devotați, taie inimile celor care și-au pus speranțele în noi, taie nodul binecuvântării între soți, taie încrederea celor din jur. Și nu în ultimul rând, minciuna îți taie propria legătură cu realitatea. Unii cred și ei ce mint.

Mincinosul deformează adevărul în mod deliberat.
Imaginea creată de minciuni este una neclară, iar viitorul este unul clădit pe nisipuri mișcătoare. Puține lucruri pot fi clădite pe minciuni, dar și mai puține lucruri rezistă. Există persoane care mint crezând că se distrează. Cu siguranță, numai că o fac pe pielea lor, însă nu știu. Mă întreb care le-ar fi câștigul…

Mincinosul de profesie sau cel patologic trebuie să fie înzestrat cu memorie, altfel se împiedică în propria plasă țesută din minciuni, confundă între ele persoanele pe care le-a mințit sau uită ce personaje a jucat. Dar, oare câți dintre noi au memoria imbatabilă? Este ca și cum ai întreba dacă există crima perfectă.

Mincinosul se reinventează continuu, se reîncarnează în Pinocchio în fiecare dimineață. Mincinosul pare că are o imaginație debordantă, însă doar halucinațiile unei boli pe care nici o bănuiește îi dă puterea de a inventa încontinuu minciuni.
Așadar, memoria este esențială. Grea povară! Unii se chinuie să țină minte „Crezul” și se împotmolesc chiar și cu fițuica în mână…

Ei bine, acum că am lămurit cine este un mincinos, ce îți trebuie ca să fii un mincinos și de ce mințim, să vedem care este locul unui mincinos printre ceilalți.
Ce ne-am face fără minciuni și fără mincinoși? Cum ar arăta o lume în care oamenii își spun doar adevărul verde și tranșant în față??

Cum ar fi dacă soția ți-ar spune că unul dintre copii nu este al tău, politicianul că tot ce face se supune intereselor unui grup sau directivelor date de partid și nu-i pasă de tine sau reprezentantul din industria farmaceutică ar recunoaște faptul că 70% din medicamente sunt „apă de ploaie”??
Cum ar fi dacă unui prost i-ai spune adevărul? Sau unuia care are o părere excelentă despre el i-ai spune că nu este buricul pământului? Acum, să ne imaginăm că ultimii doi descriși ți-ar fi șefi….

Așadar, cred că ar trebui să îi inventăm pe mincinoși, să facem din minciună o îndeletnicire oficială, o profesie liberală, iar pe mincinoși să îi tocmim cu ora sau cu ziua ca pe bocitoare ori clovnii de la petrecere, să îi facem să iasă din tortul de la vreo aniversare și să ne mintă ceva frumos. Să îi trimitem cu un buchet de flori la soție ca să o mintă în locul nostru că o iubim sau să îi punem să le spună șefilor noștri cât de mult îi stimăm, îi apreciem, îi respectăm și cât de tare ne plac bancurile lor seci.

Ar trebui să plătim mincinoși profesioniști să le spună copiilor noștri că există Moș Crăciun, Iepurașul de Paști, Zâna Măseluță sau mai știu eu ce alte personaje dragi lor. Ah, și că vor avea ochii verzi dacă mănâncă mazăre, că i-a adus barza-n cioc și că vor orbi dacă se uită la televizor. Apoi, am avea nevoie de mincinoși ca să le spună amantelor unora dintre bărbații însurați că ei își pot părăsi oricând soțiile pentru că ele înseamnă totul pentru ei. Iar soțiilor să le spună că soții lor nu le-au înșelat niciodată. Doamne, ce haos ar fi!! Haos, nu haios…

Nu ridic la loc de cinste minciuna, departe de mine gândul. Urăsc minciuna, iar oamenii care mint patologic, consecvent și constant mi se par penibili, pierduți și închiși într-o lume inutilă.
Cu toții mai tragem câte o minciunică, mai mult sau mai puțin nevinovată, mai des sau mai rar, de voie sau de nevoie, motivat sau nu….

Am mari îndoieli că ar exista vreun om care n-a mințit niciodată. Dacă minciuna ar fi o boală, înseamnă că suntem cu toții bolnavi, mai mult sau mai puțin, mai grav sau mai superficial.
Oarecum penibil este când ești prins cu minciuna și dezgustat ești atunci când descoperi că ai fost mințit. Mai ales fără motiv.

Mai rău decât cel mai mare mincinos este, însă, ipocritul care minte atunci când spune că nu minte niciodată.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here