Într-un oraș cu o populație pestriță, în zilele noastre trăiește o EA, nici prea grasă nici prea slabă, nici prea gurmandă, nici prea anorexică. De fapt, EA nu este deloc anorexică, dar nici nu-i place să meargă la sală. Îi place mai mult să mănânce. Tocmai de aceea trebuie să mai treacă și pe la sală. Ca să nu se plictisească, dar și ca să se încurajeze unul pe celălalt, EL (să îi zicem Oțellos) și EA (să îi zicem Desdemonica) mai merg și împreună la sală. Ce romantic, nu-i așa? ….zise povestitoarea cu o mână sprijinindu-și o falcă și cu ochii dați peste cap, bătând din gene….
Sala este ….mixtă, evident. Adică o mixtură de moace, machomeni, grași, slabi, dintre care pe unii dintre ei îi vezi frecvent. Unii zici că locuiesc acolo: când vii îi găsești acolo, când pleci îi lași la sală. Ce să zic, pasiunea lor, deși unii dintre ei trag de trei ori de „ceva” cu muuulte greutăți apoi stau în fund și butonează telefonul încontinuu. Total inexpresivi…un fel de „pocker face”…. Unii, ditamai matahalele, stau pe bicicletele alea micuțe care, sub greutatea lor gem înfundat a „dă-te jos de pe mine, monstrule și urcă-te pe bandă….omoar-o pe aia!”…. Dar, n-ai să vezi…. Ah, dar stau tot cu telefonul în mână…
După ce se încălzește vreo cincisprezece minute la bandă, râzând în gând de ăia molcomi de pe biciclete și cu ochii lipiți pe telefoane, Desdemonica noastră urcă la sala unde sunt aparatele alea adevărate, de care trag „maciomenii” ăia musculoși sau injectați….asta din cauză că Desdemonica nu preferă aerobic, kangoo jumps sau alte prostii….și în plus, este cu EL, pardon, Oțellos….Vrei, nu vrei te plimbi de la un aparat la altul și, la naiba, dacă ești femeie, trebuie să mai scoți din greutățile alea, că mergi la sală ca să slăbești sau ca să te menții, nu să te antrenezi pentru vreun „miss univers…pervers”.
Într-una din primele intrări spectaculoase, EI îi dă roată „antrenorul” sălii de fitness….. mai personal sau mai colectiv, în funcție de preferințe, oportunități, dorințe și împliniri…. Dar, Desdemonica este cu Oțellos, care merge la sală de mulți ani, așa că n-are nevoie de ajutor specializat. După ce o privește pe Desdemonica așa, cu aerul de „sunt dispus să fac cu tine cel mai intens cardio…” și întâmpinând cel mai indiferent zâmbet din partea EI, antrenorul se deplasează într-un mers de macho respins dar încrezător în forțele lui înspre altă potențială victimă dornică de instrucție sus-jos, stânga-dreapta, lateral-oblic, mai tare-mai încet… Ce mușchii lui, doar este antrenor la sală, nu se lasă el descurajat așa ușor pe propriu teren de fitness zbânțuială …
Oțellos privește amuzat la toată scena, trăgând de aparatul pe care deja îl vizitează a treia tură…Desdemonica se uită chiorâș a „așa, uită-te, amuză-te….”
După câteva minute, cinci mișcări din antebraț și două ocheade bine plasate, macho-antrenorul și-a găsit deja o gagică amatoare de antrenament. Ba nu, două amatoare de antrenament la nivel pur și simplu „profesionist”. Cu un aer inteligent, după ce le ține o prelegere elaborată despre rolul antrenorului personal în creșterea mușchilor fesieri, le pune să facă flotări, fandări, tracțiuni, agățări, atârnări, suspendări….în timp ce EL, Oțellos, îi zâmbește EI a „ia uite ce ai pierdut!”…. Dar, după zece, douăsprezece mișcări regizate antent de macho-antrenorul, cele două amatoare încep un tir de „nu mai pot”, „nu mai vreau” și „cine m-a pus”….de zici că au băut toată noaptea și acum au dat în fitness-mahmureală!
Dar, în pauza dintre două aparate, în timp ce Desdemonica noastră era extrem de preocupată să bea niște apă plată fără lămâie, apare lângă EA ca din senin, așa, ca o boare de primăvară cu accente de transpirație unul jumătate dezbrăcat, jumătate transpirat, dar chitit să își atingă obiectivul propus, indiferent care ar putea fi acela. „Boarea” se proptește fix în fața EI cu aerul de „vrei să îți arăt câte flotări pot face cu tine peste mine?”…..și tunând tare, ca să se audă bine până în cele mai îndesate cu ceară urechi: „Vă deranjează dacă mă dezbrac?”….
Ptiu, piei drace!….aproape că îi scapă Desdemonicăi, în timp ce ține bine cu ambele mâini de sticla cu apă, ca să nu îi sară pe geamul deschis biata și nevinovata sticlă, în capul trecătorilor amărâți și năcăjiți de pe stradă….aproape că te-ai dezbrăcat deja! Mai contează dacă îți dai jos și pantalonii și rămâi în chiloții pe care sper din tot sufletul că nu i-ai uitat acasă??….
Desdemonica îngaimă un „nu” mai mult din cap decât din voce, culturistul se întoarce și se îndreaptă spre unul dintre aparate într-un mers țanțos exersat, de pervers mititel care nu își poate apropia mâinile de corp din cauza mușchilor… EA, biata Desdemonica, rămâne privind un spate tatuat pe toată suprafața lui cu un imens ….pom! Da, da….un pom desfrunzit și transpirat printre toate crăcile….în timp ce se întoarce înspre Oțellos cu un mimat „WTF”, ochii măriți de șoc și amuzată peste culme! EL, Oțellos, zâmbește ironic și amuzat a „nu știu ce-ai făcut, dar nu intervin…în schimb, am devenit enervant de curios!”
Păi, și dacă Desdemonica era singură ce se întâmpla? Pomul făcea striptease?? Văleu, fugiți…scapă cine poate! Duceți nebunul în pădure…. I am confuse….adică sunt confuzată, dar rău de tot. Atât de rău încât aproape că am sărit din bașcheți….Habar n-aveam că așa se procedează! Adică în văzul camerelor, al tuturor performerilor, al bărbatului cu care ai venit, ziua în amiaza mare, gâfâind și pe jumătate dezbrăcat! Dacă aș fi putut comenta pe două voci aș fi exclamat ca un cor de babe aproape sincronizat în pițigăieli: „așa nu, maică!”….
Uite, dom’le, nu mai ai liniște nici la sală! Se duce omul liniștit cu nevasta la sală și pune Pomu’ ochii pe EA! Mișto pseudonim ăsta, Pomu’… La întrebarea „unde ești?” să răspunzi „în pom”….
Una peste alta, concluzionând pe vârfuri ca să nu facem gălăgie prea mare, în ziua de azi, nici sala de fitness nu mai este de…fitness, ci, mai mult de fițnes. Dar nici geloziile nu mai sunt cum erau odată!….păcat. Desdemonica rămâne nerăzbunată, Oțellos se bucură de spectacolul oferit, iar Pomul…ei bine, cu Pomul nu știu cum mai stă treaba, pentru că în ultimele trei dăți nu l-am mai văzut.
Acuma, serios vorbind, din capitolul „d’aolică, dodă, uite, Fănică, cum ne bagă ăsta cu Pomul lui mortu’-n casă…”……ori schimbăm sala, ori mă las de bâțâială la aparate și mă apuc de aikido!
