Vine acasă. El. Dă ușa de perete….da, stai, că înainte aruncă buzduganul. Pardon, sună:
„Ai nevoie de ceva?
Da. De o pereche de pantofi cu toc și niște farduri, o mască tip „peeling” și un ruj roșu aprins, ca să arăți ca nouă și sclipitoare, apetisantă, ba chiar nurlie, după o zi obositoare și niște ani care au trecut peste tine ca tăvălugul. Plus o liposucție…care să facă să dispară niște kilograme. Ah, și ar mai fi ceva….niște nervi noi, că ai tăi au mai cedat pe ici, pe colo și se observă peticele adăugate în urma exploziilor și a ieșirilor în decor…. Da’ nu-i răspunzi așa, că se înțopoinează la tine, că semeni cu ghionoaia de la un timp încoace.
Răspunzi mieros, dar înainte de toate zâmbești, că știi de la televizor că ăla de la capătul firului „aude” cum zâmbești tu ca toanta în scop terapeutic:
„Avem de toate, dragule”….
„Ah, ce bine…” se bucură. Cred și eu, abia vine direct acasă. Nu mai face niciun ocol și nicio escală, ca avionul până la celălalt capăt al lumii.
Închizi repede telefonul, tableta, calculatorul, feisbucul și alte uațapuri pe care stăteai și pui repede mâncarea la încălzit. Când intră pe ușă zâmbești în scop casnic și îi ieși în întâmpinare, ca o soție grijulie ce ești.
Până se dezbracă, adică până se schimbă, tu pui masa și mesteci repede în mâncarea pe care, fie vorba între noi, ai cam …pârlit-o. Ai afumat-o. Ai uitat-o pe foc, pentru că făceai…ce mai contează ce făceai?
Da’ noooo, că nu te lași tu doborâtă de propriile-ți greșeli. Ești o femeie puternică și o s-o scoți tu și pe-asta la capăt, că doar nu te lași tu făcută K.O. de-o amărâtă de …fasole!
Deci, pui masa cu ștaif, cu păhărele de mastică, cu gogonele murate ca la șase stele, cu șervețele origami în formă de lebădă pe gheață…și …intră și jumătatea ta înfometată în bucătărie:
„Ce-avem de mâncare?”
Fasole cu afumătură…în fundul oalei….îți vine să declari, dar zici numai „fasole”. Scurt și răspicat, că nu negociem meniul zilei după ce ai stins focul de la aragaz.
„Iar??”…te întreabă râzând, în scop de tachinare.
„Da’, ce…dacă era varză era mai bine?” îi întorci întrebarea. Glumește, evident. Îi place fasolea, dar te tachinează. Îi aduce aminte de armată, aia de l-a făcut bărbat….în timp ce ștergeau alții cu el pe jos. Tocmai de aia, când faci mâncare de cartofi îl ia durerea de ficat, iar de la pilaf trebuie să îl freci pe mâini și să lași geamul întredeschis…
Pui frumos în farfurii și începeți să mâncați.
El mănâncă, tu mănânci. El nu zice nimic, tu taci mâlc.
La un moment dat, întrebi candid:
„Îți place?” …și te oprești din respirat. El înghite și răspunde:
„E foarte bună”….și tu respiri ușurată. Nu s-a prins! Nu s-a prins el, că fasolea era prinsă…
Da’ nu te poți abține și, după masă râzi de tine în scop de autoperfecționare și îi spui adevărul. În definitiv, multe cupluri s-au iubit până ce minciuna i-a despărțit, că moartea n-a mai apucat.
Izbucnește în râs la auzul veștii:
„Ha, ți-a ieșit și ție mâncarea bună din greșeală!”
Asta-i prea de tot! Te revolți:
„Da’, ce? Maică-ta nu ardea mâncarea?”
Râde: „aha….deci toate ardeți mâncarea…”
Da, măh, toate avem rotopercutanta în geantă, credem că suntem urâte nemachiate, suntem cicălitoare și uităm mâncarea pe foc… Așa, și?
În fine, nu chiar toate: doar cele care mai binevoiesc să gătească acasă și care nu consideră că sunt prea doamne ca să miroasă a ceapă prăjită, fasole afumată sau gogoși…. Restul, nu, nu ard mâncarea…parcă aia de la restaurant știi tu sigur că a fost făcută de un bucătar! Ce, ești master chef, să fii specialist?? Și mai dai și bani pe ea….plus bacșiș ospătarului…
Nu uitați să mai amestecați din când în când și în mâncare!
Și ca sa nu zic ca unora le place mai mult *fasolea prinsa pe fundu oalei *
Păi, nimic nu se poate compara cu gustul ei „divin”! :))