Este vineri dimineața. Ajungi la birou, te lățești lejer în scaunul ergonomic și sorbi tihnit din cafeaua proaspăt râșnită și fiartă de automatul care îți cere în fiecare dimineață bani taman cât trebuie ca să te servească prompt, mai ceva ca o secretară. Te gândești că este ultima zi de muncă din săptămână și urmează două zile de relaxare, eventual de plimbare și distracție cu „Ea”, iubirea vieții tale…când țââââr, clink, zbâr telefonul mobil. Te uiți pe ecranul telefonului și vezi fața delicată a tuberozei tale, a „Ei”, la care tocmai te gândisei adineauri. Acum nu te mai gândești decât ce s-o fi întâmplat, pentru că v-ați despărțit cu pupici tandri doar cu jumătate de oră mai devreme.
Îi răspunzi tandru, regulamentar și iubitor cu „da, iubito” însă, de la celălalt capăt „”Ea” bolborosește o logoree verbală din care înțelegi răzleț niște cuvinte care seamănă cu: trafic, aglomerat, semafor, întârziere, grabă, mașini, frâne, culoare, alte frâne, pleosc, buf, paf, bleang. Îți este destul de clar ce s-a întâmplat, mai rămâne doar să stabilești cât este de grav, eventual dacă există și alte victime. Eventual, cât de „victimă” este ea care, totuși, vorbește. Ah, și mașina, evident.
Îți spune că nu, este doar mașina bușită, i-a dat borșul puțin pe nas (mașinii). L-a lovit la semafor pe cel din fața ei, nu știe cum și când s-a întâmplat, că se pregătea să se dea cu ruj.
O întrebi unde este, răspunde „în trafic”. O rogi să precizeze „unde, mai exact”, răspunde „la gară”, întrebi „unde ai lovit-o” și îți răspunde „la semafor”. Încerci să nu dai cu telefonul de birou, în definitiv, el este doar un obiect nevinovat care îți recepționează niște semnale și informații nepământene, comunicare de o persoană aflată în șoc nervos.
N-o întreba ce face motorul, pentru că nu se știe ce răspuns îți va da, indiferent dacă înțelege întrebarea. Și nici despre eventuale pete de ulei…în definitiv este în stare de șoc, acestea constituind circumstanțe atenuante chiar și atunci când i se rupe vreo unghie.
O întrebi dacă l-a lovit rău pe cel din fața ei, dar îți spune că nu știe. Nu se dă jos din mașină pentru că „Plesnitul” este deja jos din mașina lui, îi dă roată și urlă ca un descreierat. Printre lacrimi și suspine, auzi doar un scâncet care seamănă cu „vino tu aici…”. What? Încerci să o calmezi, să o asiguri că nu i se poate întâmpla nimic în publicul dintr-o intersecție aglomerată și să o convingi să se dea jos din mașină, să evalueze pagubele ochiometric, să vorbească cu „Plesnitul”, eventual să ți-l dea ție la telefon ca să rezolvați situația „ca între bărbați”.
Ea plânge și suspină ca o garofiță. Tu nu poți pleca de la birou. În cinsprezece minute începe sedința de la care nu poți lipsi, iar ea scâncește și te întreabă ce face acum.
Îți vine să te dai cu capul de birou. Mașina i-ai luat-o acum o lună. Roz, cu airbag-uri roz, cu fluturași pe aripa dreaptă, cu scaune cu încălzire, cu oglindă cu cristale roz, cu scaune din piele de crocopârț roz, cu volan învelit în piele de brontozaur roz și cu bord din cireș japonez roz. Și ea? Se dădea cu ruj la semafor, în timp ce se schimba culoarea….cum o fi reușit, oare?
Auzi în telefon o convorbire de genul: „ce-ai făcut, cucoană?”, „…păi, dacă ai pus frână brusc…”, „am frânat pentru că s-a schimbat culoarea semaforului. Vroiai să trec pe roșu?” ….și apoi o pauză. O binevenită pauză în care te regrupezi și o rogi să îi dea telefonul omului, ca să poți vorbi cu el. În definitiv, omul n-a avut nicio vină. Este doar o victimă a „rujului”, dar, la fel de bine putea fi a „telefonului” sau „înghețatei”. Whatever…. Ar trebui inventate niște cluburi ale „victimelor accidentelor de circulație provocate de femei care se dau cu ruj” sau ceva de genul, unde, bieții oameni să primească consiliere psihologică, ceai cald de tei, să fie învățați că nu este politicos să faci semne cu un singur deget și să fie obligați să urmeze niște cursuri de stăpânire a violenței verbale împotriva femeilor care șofează. Zic și eu…
Eh, în cazul femeilor, lucrurile stau întotdeauna altfel. Pe ele, indiferent cine le-a călcat pe accelerație de au ajuns peste cel din fața lor, întotdeauna „Iubi” trebuie să vină să le scape, pe care îl sună inclusiv atunci când fac vreo pană. În definitiv, noi suntem niște doamne…doar nu stăm într-o pană? Ni se rupe vreo unghie, ne claxonează toți bagabonzii din mașină, ne fluieră toți taximetriștii…ce naiba!
În fine, după ce ai rezolvat bărbătește întreaga situație, după încă vreo două suspine, îți va adresa veșnica întrebare: „ești supărat pe mine, Iubi?”….ce păcat că nu-i poți vedea și privirea inocentă sau bătăile din gene…. Păcat. Mare păcat, pentru că spectacolul este unul pe cinste.
Îi răspunzi doar atât: „nu, Pisi, cum să fiu supărat pe tine? Bine că ai scăpat tu teafără…”. Asta în loc de „dă-le, naibii, de cristale, scaune din piele, table noi, faruri cu sclipici, cireși, crocodili, brontozauri și fluturi roz…” după care, fie vorba între noi, te oftici ca naiba, dar ce nu faci tu pentru lăcrămioara, narcisa, laleaua și anemona vieții tale?
Oare, ce se făcea ea fără tine, Iubi??
