Signature --- Image by © Royalty-Free/Corbis

Când Vlad a ajuns acasă și-a găsit soția în pragul unei crize de nervi. În casă era o harababură de nedescris, pe masa din bucătărie atârnau niște prosoape de bucătărie mototolite, iar copilul atârna adormit în brațele soției care era plânsă și vădit nervoasă. Și-a dat imediat seama că ceva grav se întâmplase.

Și-a lăsat geanta cu acte jos și a înaintat așteptându-se la reproșuri. A apucat doar să îngaime un „ce s-a întâmplat, Ana?” și s-a uitat la copil ca să vadă….să vadă ce? Nu știa cum să reacționeze.
Soția i-a făcut nervoasă un semn să tacă, a mimat un „nu în fața copilului” și s-a ridicat, îndreptându-se cu copilul înspre camera acestuia.

Vlad s-a trântit pe un scaun în timp ce-și slăbea nodul de la cravată. S-a răzgândit și și-a scos cravata cu totul, apoi și-a deschis doi nasturi de la cămașă. A întins mâna după o cană în care părea că este apă și a sorbit însetat. Avusese o zi îngrozitoare.
În scurt timp, soția s-a întors în bucătărie. S-a uitat dezaprobator la el și l-a întrebat sec: „aveai de gând să mai întârzii mult? …de mai bine de două ore ai telefonul închis”.

Vlad a deschis gura ca să răspundă, apoi a privit în jos. A întrebat doar atât: „Tu ești bine? Copilul este bine?”
Ana a dat din cap în semn că „n-ai înțeles nimic” și l-a întrebat dur: „îți mai pasă de noi? Pe unde ai umblat? Copilul a avut febră, m-am speriat, am chemat salvarea iar tu nu răspundeai la telefon….” apoi a început să plângă.

Vlad s-a ridicat, a luat-o în brațe și i-a șoptit: „Ana, telefonul a murit….pur și simplu nu mi-am dat seama”. Ar fi vrut să continue dar…
Ana i s-a smuls din brațe și s-a închis în camera copilului. Vlad știa că șansele să iasă de acolo erau mici. Știa asta pentru că nu era pentru prima dată când astfel de scene aveau loc. Doar că, „nu în fața copilului”.

Zâmbi amar. Se căsătoriseră din dragoste. Și acum o iubea mult. Doar că, după ce apăruse copilul, lucrurile se precipitaseră într-un mod care părea că le scapă amândurora de sub control. Ea era din ce în ce mai obosită, el din ce în ce mai ocupat. Fusese avansat cu șase luni în urmă iar programul lui se tot lungea ocupându-i chiar și weekend-urile. Pe Ana o ajuta din ce în ce mai puțin iar pe Bubu îl vedea…Doamne, ajunsese să își petreacă cu propriul copil din ce în ce mai puțin timp! Trebuia să facă ceva…orice. Iar cu Ana devenise extrem de dificil și delicat de comunicat. În fața copilului refuza orice fel de comentariu, iar între ei doi discuțiile începuseră să degenereze în certuri.

Se duse în biroul lui. Aici îl așteptau schițele, planurile și o grămadă de cărți pe birou, toate stivuite de o parte și alta a fotografiei cu ei trei. Soția îi zâmbea incredibil de frumos din fotografie, iar copilul…când se gândi la copil îi trecu prin minte că singura soluție pe care o vedea pentru a salva totul ar fi fost să găsească o cale de a comunica cu soția lui. Nu de puține ori se trezise în toiul nopții, se ridicase într-un cot și își privise soția dormind, întrebându-se: „oare ce gândești când nu ne vorbim?” Chiar o întrebase o dată iar ea îi ceruse sticla de lapte a copilului, prefăcându-se că nu l-a auzit.
Tăcut și gânditor, se așeză la biroul lui, scoase o foaie albă de hârtie din sertar și începu să scrie:

„Draga mea Ana,
Poate că nu vei dori să citești, poate nu îți va păsa sau, poate nici măcar nu va mai conta, dar trebuie să îți scriu toate acestea.
Este adevărat, am plecat târziu de la serviciu, iar pe drum am avut un accident în fața mea. Nu, mie nu mi s-a întâmplat nimic, dar am oprit și am încercat să ajut cum pot… Telefonul a fost închis pentru că mi s-a terminat bateria după ce am sunat la 112 și am vorbit cu cei de acolo. Aș fi vrut să fiu acasă ca să am grijă de tine și de copil. Am lăsat pe umerii tăi prea multe griji. Iar acum aș vrea să îți pot spune că te iubesc. Și că mi-e dor de tine. Și de noi. Iartă-mă dacă te-am supărat în orice fel aș fi putut-o face. Voi găsi o cale de a fi cel mai bun soț și tată. Nu vreau să te pierd.
Te iubesc,
Vlad”

A împachetat scrisoarea, a pus-o într-un plic și a dus-o pe hol, în coșulețul în care țineau cheile de la mașini. Știa că Ana o va găsi a doua zi când va pleca cu Alex de acasă.

A doua zi, seara, și-a găsit soția un pic mai calmă, jucându-se cu copilul. A aruncat în treacăt o privire în coșulețul cu chei și s-a întristat văzând scrisoarea tot acolo, în plic. Doamne…chiar atât de mândră și de supărată era??… A oftat și și-a promis în gând că va trebui să găsească o altă cale de comunicare.
După cină și după ce soția a plecat cu copilul să îl culce, Vlad s-a retras în birou, însă a luat din mers scrisoarea din coșuleț.

Ajuns în birou a mototolit scrisoarea, a dat să o arunce în coș, apoi a deschis-o cu gândul să o recitească. A închis ochii gândindu-se….Unde a greșit? Unde greșește și cum să facă să nu lase lucrurile așa? Cum să își recucerească soția? Cum să îi recucerească încrederea și cum să facă să fie un tată și un soț bun?
A deschis brusc ochii și a început să citească scrisoarea, dar ochii i s-au mărit de uimire. În plic era o scrisoare de la soția lui către el:

„Dragul meu Vlad,
Deși aseară prima reacție a mea a fost de a mă simți frustrată, astăzi mi-am dat seama că ai făcut ce trebuia ajutându-i pe alții. Apoi, mi-am dat seama că, totuși, ceea ce s-a întâmplat cu Alex nu a fost chiar atât de grav. Poate că am reacționat prea dur. Poate că, în general reacționez prea dur față de tine. Ce se întâmplă cu noi? Unde greșim? Oare putem face ca totul să mai fie ca la început între noi?
Și mie îmi este dor de tine. De noi… Și te iubesc.
Cu dragoste,
Ana”

Hei, asta era! I-a venit să sară în sus de bucurie, să țopăie și să tragă câteva chiote de uimire! Unde-i fusese mintea atâta timp? Normal că îl iubea!

Scoase o altă coală albă de hârtie din sertar și începu să scrie, zâmbind, o nouă scrisoare. Iar a doua zi seara găsi o alta de la soția lui. Iar schimbul de scrisori a continuat și în următoarele zile. Abia aștepta să vină acasă și să înșface scrisoarea din coșuleț, să se retragă după cină în birou și să o citească cu sufletul la gură. În felul acesta a aflat cât de tare o duruse pe Ana vreun gest al lui, cât de mult o deranjase cu vreo glumă proastă sau cât o dezamăgise vreodată, mai mult sau mai puțin. Niciodată nu vorbiseră despre toate acestea și niciodată nu comunicaseră în felul acesta, dar părea că metoda funcționa.

Iar schimbul de scrisori a continuat până când între ei s-au rezolvat toate problemele, neclaritățile, dilemele, presupunerile și falsele impresii. Iar când apărea o nouă problemă începeau din nou să își scrie scrisori…până când o ladă din podul casei s-a umplut de scrisori.

Morala….dacă mai este nevoie de ea este scurtă, căci povestea s-a scris singură.
Între doi oameni care se iubesc există multe cuvinte și, poate multe întrebări. Există dubii și dileme, cuvinte care rămân nespuse și care se transformă în păreri nu neapărat conforme cu realitatea.
Comunicarea dintre ei transformă cuvintele în dialog, iar dialogul în poveste. Povestea lor din lada dintr-un pod care ar trebui să existe în oricare casă. Și să fie plină de cuvinte.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here