Am un scenariu simplu, cu doi protagoniști și mai mulți trepăduși sau trepăsușe, care își bagă nasul unde nu le fierbe oala, până când unul dintre protagoniști cedează: unul tentației, iar celălalt nervos.
Să zicem că întâlnești în mod întâmplător un bărbat. Întâmplător sau nu prea…. Ideea este că l-ai întâlnit tu, adică fără intervenția vestitelor „codoașe”…Te îndrăgostești de el și pare să se îndrăgostească și el de tine. Îl consideri alesul tău, jumătatea ta, iubitul tău, prietenul tău, confidentul tău, stăpânul inimii tale, universul tău și, într-un final, el devine chiar buricul pământului. Totul începe și se sfârșește cu el: ziua, viața, lumea întreagă se învârte în jurul lui, la fel ca și tine, biata bezmetică….
După o lungă perioadă „de probă” ca în epoca modernă, la un moment dat vă căsătoriți. Dar, de a doua zi după nuntă, soțul tău începe să își manifeste „dreptul de proprietate”. Doar te-a luat „pe semnătură”, ești „înmatriculată” pe numele lui, deci, care este problema dacă începe să emită pretenții? Dar, treci peste ele și, răbdătoare îți continui ascensiunea în misiunea pe care ți-ai ales-o, aceea de a fi „Doamna X„.
Dar tu îl adori și îi faci toate poftele: vrea pizza după ce vii tu după zece ore de serviciu, îi faci. Este răcit și horcăie toată noaptea, te faci că dormi, iar dimineața ești fresh și pui de cafea. Se duce prea des la maică-sa, te faci că nu observi. Are pretenții deplasate, te prefaci că nu te deranjează. Vrea ceai la doișpe noaptea, te ridici din pat și orbecăi bezmetică prin bucătărie. Vrea altceva la doișpe noaptea, dimineața sau când dorește, n-ai nimic împotrivă. Duminică dimineața vrea să se uite la raliu, curse de formula unu sau partidă de snooker, nu-i nicio problemă: te duci și faci sendvișuri calde și i le aduci la pat nici prea calde, nici prea reci, nici prea mari, nici prea mici, nici prea multe, nici prea puține….Și cafeaua…vezi să nu uiți de cafea! Vrea să facă o tradiție din a merge împreună, în fiecare sâmbătă, la mamița la un grătar, nu te opui…doar ești o doamnă….”Doamna X”!
Și timpul începe să treacă în defavoarea ta. Tit-tac….
Apoi, într-o bună și frumoasă zi, începe să îți povestească despre o colegă de la birou. Ți se pare normal, doar sunt colegi. După două zile, colega de birou revine în discuție, apoi devine un fel de telenovelă cu titlul: „Ce a mai făcut colega azi?” ….și în fiecare seară aștepți cu sufletul la gură următorul episod, în care speri (fără rezultat, desigur), să îți povestească în ce fel a murit colega! Dar, îți spui că ți se pare. Alesul, soarele, jumătatea ta n-ar face ceva greșit….doar nu are niciun motiv și nici nu îl crezi în stare de așa ceva. Doar vă iubiți….
După o perioadă, alesul tău începe să întârzie…apoi, începe să „se învoiască”, spunând că iese la o bere cu prietenii. Îl crezi, doar ești o doamnă….
Dar, într-o seară, vine acasă mirosind frumos….îl întrebi dacă și-a schimbat parfumul (eventual cu unul de femei) și se uită la tine deranjat. Taci….doar ești o doamnă….și începi să crezi că „ți se pare” ăla de ieri a devenit azi pură paranoia.
După toate astea, într-o zi te anunță că fabrica unde este director trebuie să delege pe cineva ca să plece la București, la nu știu ce expoziție. Pare plauzibil, așa că, nu îți faci griji….prea mari. Și „delegatul” dispare un weekend întreg.
Dar, după expoziție, într-o zi de duminică, între felul principal și desert, îți spune că, dacă te va suna un bărbat și îți va spune că el (alesul tău) are ceva cu nevastă-sa, tu să nu îl crezi, dar cineva a „dat” prin fabrică cu „zvon” cum că…el, alesul ar avea o aventură cu „ea”…whatever și mai cum… Dai tâmp din cap, aprobi și nu zici mare lucru, pentru că ai nevoie să rumegi informația „la rece”, deși îți trec prin minte tot felul de scenarii, inclusiv cel în care tu ești luată de proastă, iar el sfârșește în chinuri groaznice. Dar nu faci scandal, doar ești o doamnă….
Apoi, în mod paradoxal, într-o zi sună telefonul. Răspunzi și cineva (un bărbat) întreabă de dl. Inginer X, soțul tău cu stea în frunte.
Îi spui că nu este acasă, te întreabă dacă știi unde este, îi răspunzi că, din câte știi tu este la părinții lui. Apoi, bărbatul te întreabă dacă ești soția lui. Îi răspunzi afirmativ, doar ești „Doamna X”! Bărbatul mai zăbovește puțin la telefon, dă să mai zică ceva, oftează, apoi își cere scuze că te-a deranjat, îți zice „săru’ mâna” și închide….
Rămâi întrebându-te dacă acesta era bărbatul care trebuia să te sune și dacă da, atunci te întrebi oare ce ar fi vrut să îți spună? Chiar, ce-o fi vrut? Întrebare retorică, la limita dintre bănuială și demență….
Și, brusc îți dai seama că, orice ar fi avut să îți spună, acel lucru s-a petrecut chiar sub nasul tău, l-ai mirosit, ai fost avertizată, ai bănuit, ba, la un moment dat ai început să ai certitudini…mai ales în momentele în care alesul îți spunea că nu ești sănătoasă la cap dacă îți trece prin cap așa ceva.
Doar că, nu ai vrut să știi, să crezi, să vezi și să auzi ceea ce ți se spunea răspicat, verde în față, mergând pe principiul „ceea ce nu știi nu te poate afecta”…. Dar, ce te faci atunci când adevărul iese la iveală sau este atât de evident încât nici tu, proasta pământului, nu îl poți evita?
Cum reacționezi în astfel de situații? Îi spui „adio și-un praz verde” sau „Ia, d’aci încă o șansă, că sunt moartă fără tine…”? Ce dacă o să repete figura, doar e bărbat. Și trăim în secolul 21…în definitiv, cine mai ține cont de semnificația unor cuvinte ca „fidelitate” sau „familie„?
Dar, de ce oare ne înșelăm partenerii și vrem să ne întoarcem tot la ei? Dacă i-am înșelat, înseamnă că am vrut să diversificăm, să experimentăm, să alungăm monotonia unei vieți în cuplu, să mai cunoaștem și alte persoane, trăiri, emoții, experiențe… Dar, oare nu trebuia să facem toate acestea înainte de căsătorie? În definitiv, nu poți avea toate femeile din lume, dar merită să încerci. Total de acord, dar fă-o înainte și nu pe nervii, răbdarea și timpul „boului” de lângă tine, cu care te-ai „împerecheat” de bună voie și nesilit de nimeni tu, „belea” nemernică ce ești!
De ce moare iubirea? De ce se stinge dragostea și cade din înaltul cerului fericirii ca o stea care se izbește violent de realitatea pământeană? Sau, unde se duce fericirea, atunci când se duce? Există un loc anume unde se adună toate fericirile pierdute sau doar sunt disipate prin Calea Lactee, unde vor pluti până nimeresc alți „boi” și alte „belele” să dea de ele?
Unde am greșit? Ce are „ea” și nu am eu, vorba cântecului? Iar dacă este așa de grozavă, atunci de ce nu rămâne cu ea? Pentru că așa se întâmplă în majoritatea cazurilor….
Iar dacă aleg să îmi continui singură drumul prin viață, cu sau fără un bărbat, atunci de ce își aduce aminte de mine după o perioadă de timp și mă caută? Unde este „ea” și de ce nu i-a adus sendvișuri, ceai sau cafea …. la pat?
În cele mai scârboase și dizgrațioase scenarii, cei doi se împacă, el implorând și asigurând-o că nu mai face și declarând solemn că „cealaltă” n-a însemnat nimic pentru el, iar ea iertând, trecând peste și trăind apoi cu ideea justificată, după părerea mea, că oricând se poate repeta! Dar, data viitoare nu mai „pupă” el împăcare…. Hmmmm….să cred?
Știu, scenariul este unul modern, ieftin, comun și, din păcate mult prea des întâlnit.
Și recunosc, pentru numele articolului am tot oscilat între următoarele titluri: „De ce sunt proaste femeile?” sau „Minciunile secolului 21″….ori „Unde naiba greșim?”, ba chiar „M-am săturat să fiu Doamna X, cu coarne” și mi se pare că toate se potrivesc la fel de bine pentru unul și același scenariu. Ba, chiar îmi mai trec încă vreo trei titluri prin minte și prin imaginația asta cu năbădăi…
