M-am întrebat adeseori care este cauza unui eșec. Și când spun acest lucru, mă gândesc strict la noțiunea de bază, fără să pun în balanță „succesurile” care se țin lanț de unii sau alții, pentru care „a cumpăra” este o noțiune foarte vastă….
Însă, știu că sunt mulți alții în aceeași situație ca mine, pentru că un om obișnuit luptă ca să obțină ceva, învață ca să știe și muncește pentru a avea, apoi se străduiește să păstreze ce are….. Știu că mulți dintre noi ne luptăm ani la rând să facem ceva în viață. Orice…numai că, unora nu le iese mai nimic din ce vor, sau le iese cu totul altceva decât ce și-au dorit. Sau când le iese în sfârșit ceva, atunci nu mai au puterea de a se bucura de reușita lor….sau aceasta vine cam târziu….
În fine, ca orice om obișnuit, am încercat să duc la bun sfârșit tot felul de proiecte, dar, ceea este și mai important, trebuie să recunosc faptul că mi-a luat ceva timp să mă hotărăsc să iau decizia de a începe. Și, de multe ori, decizia a fost luată cu mari îndoieli.
„Oare am făcut alegerea corectă?” Cam așa a sunat adeseori întrebarea.
Nu pot fi nici ipocrită încât să îmi asum mie toate meritele pentru reușitele mele în viață…. Nici vorbă!… Unele dintre realizările mele s-au datorat unor oameni care au crezut în mine, mi-au dat încredere în forțele proprii și m-au împins de la spate. Iar încurajările lor mi-au hrănit speranța!
Și „hai, că poți!”-ul ăsta al lor, combinat cu multă muncă și un pic de șansă m-au propulsat înspre succes. Să nu își imagineze cineva că mi-au ieșit toate! …… Încă mă lupt pentru unele …..
Însă, m-am gândit de multe ori de ce eșuăm în multe dintre demersurile noastre și de ce încă de la început nu credem că vom reuși. Pornim din start cu îndoiala în noi, în puterile noastre, în șansa noastră, în momentul ales, în decizia luată, în hotărârile noastre….în absolut orice!
De câte ori ne gândim sa facem ceva, primul lucru care ne vine în minte este să dăm înapoi și orice frază începe cu „NU…”….și apoi urmează scuza…. Nu pot… Nu cred… Nu are cum să…. Nu am cum să…. Nu știu dacă…. Nu cred că pot….Nu știu cum….în orice combinație posibilă.
De ce așa??? Ce proces lăuntric declanșează o așa reacție de negativism? Ce spaimă interioară ne face lași, fricoși, neîncrezători, timizi, lipsiți de spirit de aventură, nedornici de adrenalină și extrem de comozi?? Și toate astea atunci când este la mijloc (culmea ironiei!) propriul nostru viitor!!!
Păi….să începem cu începutul: de mici, încă de la primii pași pe care începem să îi facem, auzim „nu ai voie să...”, „nu lua aia….”, „nu face aia….”, „nu te duce acolo….”…”nu e voie…”, „nu e frumos…”, „nu e bine…”. Unul dintre primele cuvinte învătate de prunci este „NU„. Poate imediat după ce învață să spună „mama”! Sau în timp ce…. Copilului, acel burețel avid de informație, acel „tabula rasa” al speciei umane, îi este incripționată încă de la începutul evoluției lui o informație oarecum greșită, sau măcar incompletă!
Câți dintre părinți spun copiilor lor și de ce nu au voie să… Sau de ce să nu facă nu știu ce…. ??? De exemplu: pentru că te vei lovi, pentru că te va durea, pentru că te vei murdări, pentru ca vei cădea….nu știu, motivul concret.
Așadar, lipsește și explicația și motivul. Dar îl auzim în mod repetat pe „NU„. Zilnic. Oră de oră. La fiecare pas. Săptămâni, apoi luni. Repetat de părinți, bunici, frați mai mari, unchi și mătuși….și astfel începem să îl învățăm de mici…. Ne intra în cap. Începe să facă parte din noi. Devenim „EU” și „NU” în curând într-o strânsă prietenie, iar în viitor …de nedespărțit!
Apoi, creștem….devenim adolescenți. Începem să avem primele proiecte proprii: vrem să luăm un premiu, să practicăm un sport, să intram la o școală anume, să urmăm cursurile vreunei facultăți, dar ni se spune tot de acasă: „nu intri tu acolo….” Poate dacă am auzi și completarea: „…..dacă nu pui burta pe carte!….”, sau „dacă te vei pregăti…”, sau „…dacă vei fi mai organizat…” atunci am înțelege că, totuși avem o șansă, dar depinde în mare parte de noi! Orice ai vrea să faci, auzi un motiv: nu poti pentru că: ești prea gras, prea leneș, prea mic, prea fraier, prea….prea!
Trece timpul și ne îndrăgostim pentru prima dată de cineva, dar prietenii (dacă nu chiar noi înșine) ne spun: „N–o să se uite aia/ăla la tine….” sau „nu ai șanse…” sau pur și simplu „nu ai curaj să o/îl inviți sau să vorbești cu…”
Alți „NU” mari și descurajanți, nerealiști dar luați în seamă de noi… Și nu facem nimic, că oricum….”NU” se va putea….
Apoi înaintăm în vârstă. Poate vrem alt serviciu….dar „nu cred că ….doar n-o să mă aleagă tocmai pe mine din câți vor fi la interviu….” sau „nu cred, că doar acolo se intră doar cu pile…” sau „….nu am cum, că doar se intră cu examen…”.
Sau, poate vrem să mai facem o școală, un curs, o facultate…..dar „nu sunt bani….” sau „nu este timp„…..ori, pur și simplu „nu este cazul sau momentul potrivit….” sau „nu mai am chef…”
Și tot așa….
Apoi….dintr-o dată, devenim prea comozi, ori ni se pare că am îmbătrânit și….NU se mai cade să… Să ce? Există vreo vârstă limită să încerci, să speri, să vrei, să poți sau să îți dorești???
O mică parte din viața noastră visăm la mari aventuri, însă o mare parte din viață îl repetam pe „NU„! Sau îl punem în fața viitorului nostru, riscând apoi să ne întrebăm „cum ar fi fost dacă?…”
„NU” ăsta este un fel de piedică, dușman, sau idee preconcepută! Plecăm din start cu ideea că nu vom putea, nu avem cum, nu se poate, etc.. Dar, ce spun eu că plecăm? Este scuza perfectă ca să nu facem nimic! Este ca o scuză desuetă, un motiv de neîncepere a ceva și a tot… Plecăm negându-ne propriile putințe și ratând șansa de a face ceva cu noi și cu viața noastră! Și ni se frâng aripile înainte de a zbura!
Nu am generalizat, probabil există și oameni care își pun în gând ceva și reușesc pur și simplu, sau poate reușesc să se mobilizeze atât de bine singuri, încât nu au nevoie să fie împinși de la spate, însă câțiva dintre noi cred că se vor regăsi în această descriere….
