„Nu ne naştem, ci devenim femei” spune Simone de Beauvoir în incitanta ei lucrare „Al doilea Sex”.
Dar, când devenim femei??
Știu că pare o întrebare cu un răspuns simplu, dar nu este deloc așa. Răspunsul la întrebare nu știu dacă este cel la care vă gândiți acum zâmbind…și nici nu cred că este atât de simplu de răspuns la o întrebare doar aparent, banală.
Nu cred că devenim femei atunci când ne cumpărăm prima cutie de tampoane. Cred că atunci devenim un pic conștiente de feminitatea noastră, deși, mai mult cred că ne sperie transformările prin care trecem așa, pe nepusă masă.
Nu cred că devenim femei nici atunci când se întâmplă să cunoaștem ce înseamnă apropierea intimă a unui bărbat. Cred că atunci devenim conștiente de sexualitatea noastră.
Dar, dacă așa ar sta lucrurile, atunci, rămâne întrebarea: când devenim femei?
Nu știu exact și nici nu pot preciza exact un moment, pentru că fiecare fată, domnișoară, adolescentă sau tinerică devine femeie în momentul în care simte că se desprinde din imaturitate și coboară un pic cu picioarele pe pământ, într-un univers propriu, nebănuit, nou, plin de farmec, necunoscut și …feminin.
Se știe că, încă de mici ne visăm pe rând, prințese, mirese, mămici…. Ne îmbrăcăm în rochițe de prințese, ne facem voaluri din perdele, eșarfe sau rochii din cearceafuri sau hainele mamei. Avem grijă să invadăm șifonierul și să scâlciem sistematic toți pantofii cu toc ai mamelor noastre. Atacăm rujurile și trusa de farduri și avem instincte materne. Apoi, abia așteptăm să creștem ca să putem purta sutiene și rochii vaporoase.
După toate acestea, în viața fiecăreia dintre noi începe să se schimbe ceva.
Iar într-o zi conștientizăm faptul că, orice am fi fost până atunci, am devenit…. femei. Brusc și iremediabil.
Unele dintre noi simt că au devenit femei atunci când au copii. Altele, în cu totul alte momente ale vieții.
Dacă stau bine și mă gândesc, nu cred că devenim femei atunci când ne îndrăgostim pentru prima dată, ci atunci când suntem părăsite. Sau când părăsim pe cineva…. Ori ne rupem dintr-un loc și dintr-o dată nu mai suntem prinse de rădăcinile confortabile ale căminului.
Nu cred că devenim femei atunci când obținem ceva, ci atunci când pierdem.
Nu cred că devenim femei neapărat atunci când iubim, ci atunci când simțim durerea ascuțită din piept a neliniștii, a geloziei, a respingerii sau a dragostei neîmpărtășite.
Poate că devenim femei atunci când o parte din inocența copilei războinice și cu codițe, rămâne în urmă și se instalează aproape insesizabil cochetăria unui flirt, a unui surâs aruncat cu intenția de a cuceri un bărbat pe care tocmai l-ai remarcat.
Poate că devenim femei atunci când începem să conștientizăm că putem frânge inimi sau că putem pune bazele unei relații….sau că putem trezi dorințe pe care le putem apoi, întreține…
Poate că devenim femei atunci când începem să cucerim un bărbat din dorința de a-l păstra, nu din aceea de a frânge inimi.
Poate că devenim femei atunci când ne ascundem ca să vorbim la telefon cu un băiat sau când acceptăm faptul că a venit vremea să nu ne mai batem parte în parte cu băieții, pentru că nu ne mai stă bine…sau nu mai are farmec. Și-atunci descoperim cât farmec poate avea o ocheadă! Sau cât „ustură” un refuz!
Poate că devenim femei atunci când roșim la auzul unui „te iubesc” șoptit la ureche sau la atingerea mâinii unui băiat care ne place.
Poate că nu devenim femei atunci când cunoaștem fericirea, ci atunci când pierdem pentru prima oară, pe cineva drag.
Cred că devenim femei atunci când învățăm că suferința doare al naibii de tare, iar blândețea vindecă. Atunci când înțelegem câte sacrificii poți face pentru cei dragi sau câtă răsplată există într-un simplu zâmbet. Devenim femei atunci când învățăm câtă alinare aduce un cuvânt inspirat și câtă dragoste poți transmite printr-o îmbrățișare. Devenim femei atunci când găsim curajul de a merge mai departe, înțelepciunea de a întinde o mână sau puterea de a zâmbi.
Devenim femei atunci când înțelegem că nu machiajul te face femeie, ci blândețea și noblețea sinelui. Devenim femei atunci când înțelegem că eleganța unei femei ține în mod paradoxal de inteligența ei și nu doar de hainele sofisticate pe care și le alege.
Devenim femei atunci când înțelegem să plângem doar cu noi, nu și în prezența altora. Atunci când încetăm să ne mai trântim cu fundul de pământ pentru că nu am obținut ce ne-am dorit sau atunci când încetăm să mai stăm bosumflate într-un colț, nervoase, cu mâinile încrucișate și privirea răutăcioasă. Atunci când înțelegem că suferința și necazurile nu trebuie să te înrăiască, ci să te ridice mai presus de toate problemele, cu o privire de ansamblu asupra lor și cu inițiativa și înțelepciunea de a găsi soluții.
Devenim femei atunci când vedem că lacrimile te pot face frumoasă, dar când iubești ești pur și simplu irezistibilă! Și asta te ridică cu o palmă de la pământ…. Devenim femei atunci când învățăm să iertăm și considerăm iertarea ca pe o eliberare a sufletului. Devenim femei atunci când învățăm să spunem răspicat „da” sau „nu”, și să cerem răgaz atunci când nu știm ce să facem. Atunci când înțelegem adevărata semnificație a cuvântului „te iubesc”, rostit sau auzit.
Atunci când suntem gata de a face sacrificii, de a alinta, de a înțelege că poți rămâne demnă și dacă cedezi, sau mândră dacă asculți ce ți se spune, înspre binele tău.
Poate că devenim femei atunci când înțelegem că putem zâmbi în multe feluri, însă doar cu un singur zâmbet poți face un bărbat să se îndrăgostească.
Sau, poate devenim femei atunci când întâlnim bărbatul potrivit și suntem fericite. Și rămânem femei atâta timp cât îl avem alături, la bine și la greu….
Dacă niciuna dintre ipotezele de mai sus nu ar fi adevărată, atunci…când devenim femei?
