Cuvântul „călătorie” ne duce, în primul rând cu gândul la excursie, concediu, vacanță sau o simplă plimbare. Deși sunt de mai multe feluri, cea mai plăcută este călătoria de plăcere, adică acel hai-hui prin lumea largă, acea cutreierare pe coclauri, acel turism „încotro ne duc pașii” sau acel dor de ducă și de nestăpânit către oriunde în țara ta.
Cel care pleacă într-o călătorie se întoarce un alt om, într-un anume fel. Și este firesc să se întâmple așa, pentru că există locuri care te încântă și oameni care te impresionează, care îți transmit puțin din ceea ce sunt ei. Probabil tocmai de aceea, deși lumea este plină de locuri absolut minunate, vor exista mereu locuri în care vei dori să te întorci, să le revezi, să le redescoperi.
Pentru mine, un astfel de loc este zona Transilvaniei, mai precis Sibiul și împrejurimile lui încântătoare!
Sibiul vechi are un iz de cetate medievală, de istorie pe care vrei să o repeți ca să nu o uiți, iar oamenii locului sunt un exemplu de civilizație. Ador acest loc în care nu aud manele, în care terasele nu te zăpăcesc cu muzică, în care liniștea este doar un balsam pentru suflet, din când în când mângâiat de sunetul unui pian sau de vreo muzică de jazz care răzbate din vreunul din barurile cochete.
Îți vine să te tot pierzi pe străduțele din centrul vechi, cu zeci de magazine în care poți găsi tot felul de lucruri fascinante sau să urci în Turnul Sfatului de unde poți vedea orașul. Iar sunetul propriilor pași îți sună în urechi într-un mod familiar. Îmi plac oamenii acestor locuri și nu poți să nu remarci femeile care au o frumusețe aparte, naturală, sunt extrem de puțin fardate și au o voioșie nativă, cu ochi luminoși și zâmbete sincere.
Mărginimea Sibiului, însă, are un farmec aparte. Toate aceste localități din Mărginime sunt fiecare altfel, una mai frumoasă decât celelalte, pentru că fiecare are ceva minunat de arătat.
Sunt un miros de pășune amestecat cu reavănul pădurii, cu sate și comune frumoase, cu case cochete și gospodării ascunse privilor de porțile înalte. Cu cârdul de vaci și bivolițe care vin agale seara de la păscut, fiecare înspre casa ei. Cu șuri mari în gospodării și cu oameni puțini pe străzi. Cu turme de sute de oițe care pasc de parcă timpul nu se scurge, ci doar trece alene printre oameni și locuri.
Cu biserici fortificate pe care le poți zări hăt, de departe, pentru că istoria le-a „ridicat” mai presus de timpuri ca să le putem vedea și să nu le uităm, cu ziduri groase de cetate roasă de vreme dar mustind de istorie.
Cu oameni care știu să zâmbească într-un fel unic, simplu și firesc, precum locurile în care își scriu cu răbdare, în fiecare zi, istoria. Mereu…. Zi de zi, an de an, secol după secol, lăsând-o moștenire copiilor și nepoților, într-o succesiune continuă de evenimente și într-un șir nesfârșit de tradiție și amintiri demne de povestit iarna, la gura sobei care duduie.
Nu poți să nu remarci frumusețea acestor locuri, farmecul lor aparte, de loc în care timpul se măsoară în liniște, frumos și eleganță, ospitalitate și tradiție.
Sunt locuri minunate, încărcate de frumos, istorie, tradiție și simplitate în care vin și revin an de an cu aceeași plăcere și dor. Sunt locuri în care nu mă plictisesc, deși le-am mai văzut de atâtea ori, însă, de fiecare dată descopăr oameni și locuri încântătoare. Sunt locuri care, deși sunt din călătorie, le pot numi „acasă”.
