Se spune că șahul este „sportul minții”. Că dezvoltă capacitatea de analiză, imaginația, puterea de înțelegere, personalitatea, memoria, gândirea logică și creativitatea. Te învață că succesul necesită o muncă asiduă. Dezvoltă capacitatea de a prevedea consecințele acțiunilor proprii, spiritul de fair-play, gândirea pozitivă, spiritul de echipă, fiind un test al răbdării, al nervilor și al concentrării.
Hmmm…..toate acestea sună cunoscut, nu-i așa? …..
Eu aș spune că, într-un fel de similitudine, șahul seamănă al naibii de tare cu însăși viața, în ansamblul ei.
În definitiv, cu toții suntem exact ca niște piese pe o tablă de șah, jucându-ne rolurile sau fiind jucați de alții….ori sacrificați de ei, în jocul lor nebun de a câștiga partida.
Uneori, jocul se întoarce și rolurile de inversează într-un joc bizar pe care soarta îl manevrează așa cum doar ea știe.
Azi sunt doar un pion. Un biet pion pe o tablă de șah, într-o viață în care mulți se cred regi fără regat. Sunt un pion într-o lume în care câte o neîntronată se crede regină cu diademă de poleieli sclipitoare dar cu gânduri fără pic de sclipire și idei neinspirate. Regine fără supuși…..dar călare pe mai mulți cai deodată!
Sunt un biet pion care iubește jocul vieții, așa cum regii își iubesc coroana. Cel mai mult îmi place atunci când în joc sunt pionul alb. Deși, recunosc faptul că viața te aduce și în rolul de pion negru…..de multe ori, chiar fără voia ta.
Nu știu dacă vreau să fiu regină…poate mi-ar fi plăcut să fiu puțin nebun(ă)….și puțin pion. Un pion-nebun. Nebun după frumos, după bine, după speranță, după iubire.
Mai bine, nu! Rămân tot un pion. Unul pe care, în jocul lor, tot încearcă să îl sacrifice când regii, când reginele, dar de care, de fapt, se împiedică toți, inclusiv nebunii. Un pion invidiat de unele regine și sărit de cal, în goana lui nebună să apere interesul regelui.
Câteodată, recunosc, mai ies din joc de bună voie sau forțat de împrejurări, dar mie viața nu-mi dă niciodată mat. Și, chiar dacă, uneori sunt nevoit să fiu un pion negru, important este să termin jocul. Să îl joc până la capăt.
Este interesant felul în care unii te cred neinteresant, neimportant, fraier ori chiar prost, iar tu nu ești deloc așa.
Ce nu știu ceilalți este că părerea lor este prea puțin importantă.
Contează cum te simți tu atunci când te privești în oglindă.
Este important că dimineața oglinda îmi reflectă un chip odihnit, iar seara îmi zâmbește! Cu o singură condiție: să joci și în viață, ca și în șah. În şah nu se trişează!
În șah poți fi un jucător bun doar dacă îți place jocul. În viață sunt buni cei care știu să se strecoare prin jocul vieții și să își țină numai pentru ei atât remizele, cât și mat-urile. În viață sunt buni cei care știu să își împartă bucuriile, oblojindu-și singuri rănile, în așa fel încât ceilalți să nu vadă decât reușitele, nu și frustrările ori munca din spatele succesului.
Oricum, decât rege fără palat, regină fără slujitori, nebun fără țel, cal fără cursă ori tură fără traiectorie, mai bine pion. Pion și-atât!
Este adevărat, atunci când pierzi, te doare. Eșecul doare întotdeauna, indiferent de circumstanțe și chiar dacă pierderile sunt infime. Doare orgoliul de a pierde. Dar și din jocul pierdul trebuie să înveți ceva. Probabil, cel mai important este să înțelegi acolo unde ai greșit, poate tocmai acolo este câștigul unui joc. Ai pierdut, dar ai o experință în plus pentru viitorul joc.
În definitiv, „acesta este tot farmecul șahului. Într-o zi îi dai o lecție adversarului, în următoarea primești tu o lecție de la acesta” (Bobby Fischer).
Nu strângeți piesele, jocul continuă! Nu este nici măcar remiză….
Încă nu am ieșit din joc. Și, deși pare că în joc apăr regele sau regina, de fapt îmi apăr doar umila existență.
Nu-mi subestimați existența…
