Cine s-a îndrăgostit de o femeie din țara în care el s-a aflat o perioadă de timp mai mare sau scurtă și, pe deasupra a luat și hotărârea de a o lua de soție, știe că un astfel de mariaj poate fi posibil doar dacă unul dintre soți se mută în țara celuilalt pentru a fi împreună la bine și la greu.
Ei bine, undeva în lumea asta, un bărbat s-a îndrăgostit nebunește de o fată acolo, în țara ei, unde el se găsea pentru studii și pentru că iubirea pentru ea a depășit barierele oricărui orgoliu masculin, au hotărât să rămână împreună acolo unde era ea. Adică, în țara ei.
Și au trăit fericiți și nespus de liniștiți până când a venit pe lume primul lor copil. Și pentru că el dorea foarte tare ca părinții lui să nu piardă legătura nici cu unicul lor fiu, nici cu unicul lor nepot, făcea în așa fel încât să își sune părinții foarte des și să îl dea și pe copil la telefon. Lucru foarte firesc, de altfel, cu atât mai mult cu cât bărbatul se străduia să își învețe copilul să vorbească și în limba lui maternă.
Evident, copilul fiind micuț, în primii doi, trei ani nu prea pricepea el ce se întâmplă și de ce trebuie să vorbească la telefon destul de frecvent cu niște oameni cărora le spunea „bunicul” și „bunica” în grecește, dar pe care îi văzuse doar de câteva ori în realitate.
Cert este că tatăl era tare mâhnit la gândul că bietul copil se împotrivea de fiecare dată când trebuia să vorbească la telefon cu bunicii paterni, în timp ce copilul era tare atașat și afectuos cu bunicii materni pe care îi vedea aproape în fiecare zi, astfel încât bărbatul a început să se gândească la o modalitate prin care să îl determine pe copil să fie bucuros, dacă nu chiar nerăbdător să își sune bunicii din Grecia.
Așa că, după ce s-a gândit el mult și bine cum să procedeze, într-o seară și-a luat pe genunchi micuțul deja de vreo patru anișori și jumătate și i-a propus următoarele: de fiecare dată când avea să își sune bunicii din Grecia urma să primească cinci lei, pe care îi vor depune în pușculița pe care tocmai i-o dăruia scoțând-o dintr-un pachet colorat și pe care copilul a fost extrem de bucuros să o primească.
Și, uite-așa, azi un telefon la bunici urmat de recompensa promisă de cinci lei, mâine iar un telefon, iar cinci lei, poimâine la fel și tot așa. Și când se umplea pușculița, mami și tati își luau puiul și îi cumpărau câte o jucărioară ori un joc pe care copilașul și-l dorea. Iar când tati uita să sune la bunici în vreuna din serile pe care le stabiliseră pentru conversațiile cu bunicii, copilul venea la tati și îi aducea aminte.
Iar tati era taaaare mândru de băiețelul lui cel isteț, frumos și grijuliu! Și toată lumea era bucuroasă și fericită: tati era bucuros că băiețelul păstra legătura cu părinții lui, mami era fericită că tati era mulțumit și copilul era ascultător, iar bunicii paterni erau fericiți că nepotul lor îi suna și sporovăiau mult și bine la telefon despre ce a mai făcut copilașul la grădiniță, în parc și acasă. Și mai vorbeau și în limba lor! Cum să nu fii fericit?
Ei, și uite așa a trecut timpul, iar peste două săptămâni copilul urma să împlinească minunata vârstă de șase anișori. Iar mami și tati au început să plănuiască și apoi să pregătească minuțios o frumoasă petrecere pentru copilașul cel frumos, grijuliu, atent și plin de viață!
Și au început pregătirile și au făcut lista de invitați și, cum era și normal, i-au invitat și pe bunicii din Grecia, care au răspuns invitației și și-au arătat nerăbdarea de a-și vedea nepotul, fiul și nora.
A venit și ziua cu pricina, au început să vină invitații, bunicii paterni erau prezenți și în culmea fericirii, iar toată lumea a mâncat, a dansat, s-a distrat….și a venit tortul. Un tort mare, frumos în formă de trenuleț, așa cum își dorise sărbătoritul, cu vagoane și locomotivă și cu șase lumânărele aprinse. Părinții i-au spus copilului să își pună o dorință și să sufle cu putere în lumânărele și să le stingă pe toate ca să se îndeplinească dorința.
Copilul a stat puțin pe gânduri și, înainte să sufle în lumânărele s-a întors spre tatăl lui și i-a spus tare și răspicat:
„Să știi că de acum încolo sunt mare, așa că, va trebui să nu îmi mai dai cinci lei ca să îi sunăm pe bunici…..ci zece lei!”
Toată lumea a amuțit, mama s-a înroșit în obraji, tatăl s-a albăstrit la față și și-a dorit să intre în pământ de rușine, iar bunicii paterni au realizat abia atunci că unicul lor nepot pe care îl vedeau atât de rar, pe care îl iubeau ca pe ochii din cap și cu care abia așteptau să vorbească la telefon…era, de fapt, mituit ca să vorbească la telefon cu ei!
Morala-i scurtă: ca și pedeapsa, recompensa are multe puncte slabe atunci când este aplicată în educația copiilor. Diferența este că, spre deosebire de pedeapsă, recompensa pare să determine copilul să facă ceva de bună voie. Doar „pare”, pentru că, în realitate copilul urmează conduita impusă de dragul recompensei, și nu pentru că realizează importanța, sensul și urmarea morală a comportamentului respectiv de bună voie. Așadar, explicația este înlocuită cu recompensa, iar factorul uman cu motivația pecuniară.
Dar, fiecare părinte procedează cum crede el de cuviință că este mai bine pentru copilul lui. Aceasta a fost doar o …simplă poveste.
