Se spune că undeva în lumea asta mare, un om avea o prăvălie cu…nimicuri și de toate pentru toți. Dar, după câțiva ani, bărbatul a observat că afacerile îi mergeau din ce în ce mai prost, iar familia i se înmulțise. Trebuia să hrănească din ce în ce mai multe guri, iar în jurul lui începuseră să apară azi o brutărie, mâine o măcelărie, răspoimâine un magazin cu brânzeturi sau delicatesuri și tot așa.
Omul se puse pe făcut planuri, care mai de care mai mărețe, dar, pentru fiecare dintre acestea avea nevoie de bani, adică exact de lucrul de care ducea el cea mai mare lipsă.
S-a gândit și s-a tot gândit ce altă afacere să înceapă, dar nu se pricepea decât la comerț și ce putea el să mai vândă, în condițiile în care în jurul lui răsăreau parcă din ce în ce mai multe prăvălii și prăvălioare, fiecare cu altceva? De ce anume aveau oamenii nevoie și din care el ar fi putut să câștige un ban pentru el și familia lui?
Gândindu-se el așa și frământându-se zi și noapte ce să facă, într-una din nopțile albe pe care și le petrecea cu ochii în tavan și gândurile aiurea, i-a venit o idee.
A doua zi și-a închis vechea prăvălie și o săptămână întreagă a tot meșterit înăuntru singur și cu storurile trase.
După o săptămână, a ridicat toate storurile, s-a urcat pe o scară și a pus deasupra ușii o reclamă mare, luminoasă și foarte frumos colorată, pe care era scris cu litere de-o șchioapă:
„Prăvălia cu speranțe”
Iar în vitrină, pachete frumos colorate și împachetate, legate cu sfori colorate își așteptau cuminți cumpărătorii, cu prețul afișat la vedere pe câte un bilețel, tot la fel de frumos colorat ca și cutia: „orice speranță la numai un bănuț de argint”.
După nici jumătate de oră, un curios a văzut minunata lui prăvălie deschisă și după ce s-a holbat uimit, a intrat timid. După zece minute, cumpărătorul a ieșit radiind de fericire cu un pachet în brațe.
Apoi, la nici cinci minute, în prăvălie a intrat încă un client care a ieșit și el cu un pachet, apoi încă unul și tot așa.
Iar în scurt timp, afacerea părea că merge ca pe roate.
Însă, după nici câteva luni de la deschiderea prăvăliei, proprietarul acesteia a început să primească reclamații, cum că marfa din cutii nu era la înălțimea așteptărilor. Și că speranțele cumpărate nu fuseseră după cum doriseră clienții, care se arătau tare dezamăgiți de speranțele pe care le cumpăraseră degeaba și care nu se concretizaseră! Iar bărbatul a fost nevoit să audă multe plângeri, ba chiar să returneze prețul încasat.
Mare i-a fost dezamăgirea bietului om, care ajunsese aproape în același punct din care plecase mai ieri…
Și iar a închis prăvălia și a luat-o de la capăt cu gânduri, cu planuri, cu nopți albe și perpelit pe toate părțile. De ce anume au oamenii pe lumea asta nevoie cel mai mult și mai mult și pentru care ar fi dispuși să și plătească? S-a frământat el și s-a tot gândit cu capul sprijinit în mâini….
După toate acestea, într-o dimineața, bărbatul nostru a intrat din nou în vechea lui prăvălie, s-a apucat să o vopsească, să o dichisească, să o aranjeze și după o săptămână a deschis-o iar, cu o nouă pancartă deasupra ușii pe care era scris cu litere de-o șchioapă:
„Prăvălia cu iluzii”
Iar în vitrină erau doar cutii albastre, legate cu funde albastre și cu niște bilețele albastre și ele pe care scria cu alb: „fiecare iluzie valorează atât cât vrei tu să dai pe ea”.
Și iar au început să intre clienții în prăvălia lui și iar au studiat curioși marfa și apoi au început să cumpere. Primul client a lăsat un bănut de argint. Al doilea a lăsat doi bănuți de argint, spunând că o cumpără pentru a da cutia cadou cuiva, un altul a luat două cutii și a lăsat și el câțiva bănuți de argint și tot așa.
Și iar au început afacerile să-i meargă bărbatului, însă se aștepta să pățească exact ca și prima dată, doar că, neavând încotro era dispus să își asume acest risc.
Și a trecut o lună, apoi încă una iar prăvălia vindea pe zi ce trece tot mai multe pachete roșii. Apoi, a trecut un an, apoi încă unul, iar bărbatul a constatat că niciun client nu a returnat vreodată vreo cutie.
Și presupun că și acum vânzările lui merg ca pe roate, pentru că, de ce anume au oamenii nevoie mai mult și mai mult pe lumea asta decât de …iluzii?
Căci, oricât de frumoase, realizabile, promițătoare sau diversificat de colorate ar fi speranțele și oricât de frumos ar putea fi viitorul nostru sperând, oamenii vor ca ele să se îndeplinească peste noapte, dacă s-ar putea. Speranțele se spulberă repede, mor lâncezind în timp ce așteptăm să se concretizeze. Renunțăm foarte repede la speranțe pentru că ni se par prea mici, mărunte, neînsemnate, tardive, ireale sau îndepărtate, iar efortul de a le menține pe linia de plutire pare mult prea greu de susținut.
Pe când iluziile, ni le facem mereu. Le hrănim singuri, le antrenăm, le sădim în mintea noastră, credem în ele și în fiecare zi trăim cu iluzii. De la cele mai simple până la cele mai pretențioase, complexe, oricât de ireale, terne, banale sau vizibil irealizabile ar fi ele. Iluziile noastre sunt ca niște baloane de săpun care nu se sparg niciodată pentru că sunt atât de multe încât trăim înconjurați mereu de ele, fiind hologramele propriilor impresii false ori himere proiectate de mintea noastră în realitate.
Orice om are „iluzia că….” sau „iluzia să….”. Orice om are măcar o iluzie.
