Ma numar printre oamenii care nu cred in iubire. Ma numar printre acei oameni care cred cu tarie ca nu au nevoie de iubire (bine, logic, aici ma refer strict la iubirea aia, de tipul agent A care nu este inrudit sub nicio forma cu agentul B si atunci pot executa si lucruri mai pacatoase). Dar in tot nihilismul meu patimas, trebuie sa admit ceva.Trebuie sa admit ca omul in viata lui trebuie sa simta iubire sau afectiune fata de alt individ. Chiar daca nu ajungi la mega-acutul:”te iubesc”, macar un „imi place de X-ulescul” trebuie sa fie. Si nu trebuie sa se ajunga la relatie sau complicatii.
Trebuie sa te bucuri de sentimentul acela. Hai sa nu-l numesc iubire sau placere ca poate induc oamenii in eroare, ci hai sa-i spun „afinitate”.
Nu stiu sigur ce hormoni elibereaza creierasul cand exista o afinitate de genul, adica stiu dar trebuie sa citez si bla bla, stiinta asa ca mai bine dati voi un google. Ideea e ca te face sa te simti fericit, mai important, mai cu rost.
Si asta e toata nebunia si frustrarea umanitatii. Ca nu avem rost.
Majoritatea oamenilor, de orice varsta, pe care i-am intalnit eu in crizele lor de viata, ajungeau la aceeasi concluzie:” simt ca nu am rost.”
Pai tocmai afinitatea asta fata de cineva, jocul de-a soarecele si pisica dau rostul asta.
Ai un rost. Ai rostul de a te bucura de compania agentului B si de-al face pe agentul B sa se bucure de compania ta.
Si aici apare si nevoia de dezvoltare personala. Pentru ca in raport cu altii, ne dam seama de limitele noastre…sau de limitele lor.
Cand ti drag un om, incerci sa te slefuiesti in asa fel incat omul acela sa fie multumit de tine sau macar sa aiba de ce sa te aprecieze.
Si nu e un lucru rau atata timp cat iti tii si tu picioarele pe pamant si te inarmezi cu multa luciditate ca nu cumva sa cazi in celalalta extrema, adica….dezamagire.
Oamenii dezamagesc, in ciuda afinitatii noastre pentru ei. Dar nu-i bai, ce conteaza e ca atata timp cat ti drag omul respectiv, sa NU gandesti sentimentul ci sa te bucuri de el.