Am întâlnit primul bărbat manierat când aveam vârsta de …să mă gândesc un pic…cinci ani, cred.
Dap! Este de mirare, știu, dar am remarcat faptul că un bărbat poate fi mai manierat decât altul. Nu că aș fi știut eu exact ce sunt acelea „maniere alese”, dar, la vremea respectivă am reușit să fac diferența între maniere și non-maniere.
Erau doi profesori care predau chestiuni cu totul diferite, care nu se puteau concilia și între care trebuia să aleg eu încotro vreau să mă îndrept.
Primul era profesorul de balet, care intra dând ușa de perete, îngăima ceva care ar fi trebuit să fie un „bună ziua”, era tot timpul nebărbierit, netuns și mirosea a rânced. Avea un fel de cămașă care parcă îi rămăsese mică, pentru că îi ieșea mereu din pantaloni (un pic cam scurți și ei, ce-i drept) și care îi lăsau la vedere o burtă păroasă. Am fugit de la balet rupând ușa, trântind-o cu zgomot în urma mea și uitându-mă speriată înapoi ca să nu mă ajungă. Mama a râs cu lacrimi. Bietul copil….
Al doilea era profesorul de engleză. Când intra în clasă îi spunea educatoarei un „sărut mâna” într-un anume fel, apoi chiar îi săruta mâna. Nu știu dacă îi plăcea de ea sau așa era el, un gentleman desăvârșit, dar făcea acest lucru de fiecare dată, fără nicio excepție. Dar niciuna.
Vorbea calm, politicos, avea o voce plăcută și mirosea a tutun amestecat cu parfum bărbătesc, totul îmbinat la modul plăcut. Îl priveam fascinată, îi sorbeam cuvintele deși mă omora cu zile pronunția lor, dar mă străduiam să fiu prima din clasă pentru că „bulinele” lui aurii, decupate cu aleasă grijă din staniolul pachetelor de țigări, cu care ne recompensa strădaniile miroseau într-un fel anume, musai trebuie să fi fost un miros tipic englezesc.
Să mor, dar și acum cred că, de fapt era un englez deghizat, de ce nu știu. În fiecare zi îi povesteam mamei pe drum despre el. Râdea mereu și dădea din cap șăgalnic. Cred că nici nu mă credea și dădea vina pe imaginația mea. Bietul copil…..
Este lesne de înțeles ce am ales, nu-i așa?
La vremea respectivă mi-am zis că, atunci când voi fi mare, voi avea și eu un bărbat manierat. Câțiva ani mai târziu am descoperit că există și un Cod al bunelor maniere sau al manierelor elegante, cum l-am găsit ulterior, pe care l-am tot cumpărat și l-am tot făcut cadou, fără niciun apropo și cu riscul asumat de a se supăra pe mine persoanele respective.
Cred că noi, femeile, sau cel puțin unele dintre ele, avem o problemă de percepție (ca să nu zic la cap, că îi sar bigudiurile de indignare vreunei surate din mișcarea feministă). Așadar, problema este că, din motive știute doar de noi, vrem să avem bărbați romantici, care să ne aducă micul dejun la pat, să ne scalde în petale de trandafir și care să ne răsfețe ca pe niște prințese cu bijuterii și vacanțe exotice, în loc să îi căutăm pe cei manierați. Pe cei pentru care primează bunul simț, bunul gust, civilizația, cultura, educația și manierele, toate deprinse din timp și fără urme de circ sau fală.
Doamnelor, am o veste proastă: dacă este romantic absolut tot timpul, mie mi se pare ceva plicticos, artificial și nu neapărat bărbătesc. În plus, am serioase îndoieli că bărbaților chiar le face o reală plăcere sau că sunt chiar atât de preocupați de romantismul ăsta.
Și, nu în ultimul rând, dacă este romantic doar ocazional, iar în restul timpului nu este decât un mitocan sadea, la ce vă folosește?
