Se spune că o croitoreasă trăia într-un sat uitat de lume. Visul ei era să ajungă în marea Cetate, unde să poată avea propriul atelier de croitorie, unde să poată veni doamnele din înalta societate. Dar şansele ei erau mici, pentru că o trăgea inima să muncească doar pentru a-şi asigura traiul zilnic. Oricum, deși era foarte pricepută, aici în satul acesta uitat de lume nu ar fi avut cum să se remarce și nici câștigul nu ar avut să fie vreodată semnificativ….
Într-o zi croitoreasa întâlni o precupeață care îi spuse că într-un sat vecin trăieşte într-o colibă un înţelept care poate să-ţi ofere orice răspuns. Ce era ciudat la el era că nu ieşea niciodată din colibă şi nici măcar nu vorbea vreodată.
Cel care dorea să-i pună o întrebare trebuia să bată la uşă apoi să deschidă un oblon îngust prin care se vedeau în semi-întunericul dinăuntru doar ochii înţeleptului mut. Apoi trebuia să-i pună o întrebare, iar înţeleptul îi răspundea din ochi, omul putea citi răspunsul în expresia acestora.
Auzind asta, croitoreasa alergă imediat în satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocăni uşor, apoi trase oblonul de pe uşă. Prin fanta îngustă, văzu cu greu nişte ochi ce o priveau din întuneric.
Îi puse pe nerăsuflate întrebarea: „Cum pot să ajung să prosper în marea Cetate?” apoi se uită cu atenţie la expresia celui dinăuntru.
Şi văzu nişte ochi plictisiţi….nepăsători, total indiferenţi.
În acel moment realiză că aşa a fost şi ea faţă de meseria ei, leneşa, indiferentă şi delăsătoare!
Îşi spuse: „Până acum am stat şi am aşteptat şansa ideală, să mă lovească din senin. Dar răspunsul e foarte simplu, trebuie să muncesc eu mai mult pentru a mă apropia de ţelul meu!”
„Oare câţi oameni fac aceeaşi greşeală?” se mai întrebă ea. „Peste tot văd oameni care se plâng de lipsa de şansă în loc să pună mâna şi să facă ceva în privința aceasta…..”
În următoarele luni începu să lucreze ceea ce se pricepea cel mai bine sa faca: batiste, sorțuri și fețe de masă, zi de zi, pe care le vindea în satele apropiate, şi rezultatele nu întârziară să apară. Deja câştiga bine, iar o mare parte din bani îi punea deoparte pentru a-şi permite să se mute în Cetate.
Cu toate astea, îşi dădea seama că nu era suficient şi în acest ritm i-ar fi trebuit ani întregi. Şi pe deasupra, la sfârşitul zilei nu se simţea împlinită de munca ei.
Aşa că porni iar spre coliba înţeleptului mut, gândindu-se cu nerăbdare la reîntâlnire. Coliba arăta la fel, în paragină, puteai să juri că nu locuieşte nimeni acolo.
Bătu în uşă după obicei, apoi trase oblonul şi puse întrebarea cu ardoare: „Cum pot să vând mai mult pentru a-mi permite să plec în marea Cetate?”
Ochii dinăuntru erau trişti, obosiţi, lipsiţi de lumină. „Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gândi ea.
Şi atunci îşi aminti de propria singurătate, de faptul că nu avea prieteni şi îşi evita mereu rudele. Pentru că îi era frică să nu îi ceară bani sau alt ajutor.
A doua zi plecă în târg cu un singur gând: să vândă atât de multe fețe de masă și sorțuri, încât să-şi poată ajuta toate rudele, vechii prieteni şi chiar vecinii cu care nu se înţelegea foarte bine. Toţi cunoscuţii ei erau oameni sărmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta.
După o lună, vindea şi câştiga aproape de 2 ori mai mult şi nu numai că ajutase mulţi oameni cu bani şi mâncare, dar îi rămânea şi ei o sumă impresionantă. Câştiga atât de bine încât peste puţin timp reuşi să-şi ia o căsuţă în marea Cetate, unde visase mereu să ajungă.
Târgul unde începuse să vândă era mult mai mare în Cetate. Pe aici treceau călători care veneau de peste mări şi ţări şi care aveau pungile doldora de bani. Croitoresei îi mergea foarte bine şi îşi făcuse mulţi prieteni, căci îşi păstrase obiceiul de a ajuta oameni aflaţi la nevoie.
Dar încă era departe de ţelul ei. Pentru a-şi deschide atelierul pe care il visase, unde să aibă ucenici şi vânzători care să lucreze pentru ea, avea nevoie de mult mai mult. Şi deja muncea de dimineaţa până seara şi vindea aproape tot ce producea.
De data asta abia aştepta să ajungă din nou la coliba înţeleptului. Şi avea încredere deplină că îşi va primi răspunsul, ca şi în celelalte dăţi. Ajunsă în faţa colibei, fu cuprinsă de un sentiment ciudat. Era şi mai dărăpănată, arăta de-a dreptul părăsită. „Oare o fi murit?” se întrebă ea şi o trecu un fior pe șira spinării.
Ciocăni în uşă cu mâini tremurânde şi deschise oblonul îngust. Un sentiment de recunoştinţă îi cuprinse inima când văzu din nou ochii în întuneric.
„Muncesc de dimineaţa până seara şi vând tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite să deschid atelierul meu. Ce aş putea face diferit pentru a câştiga mai mult?” şi se uită cu atenţie în ochii înţeleptului mut.
Privirea din întuneric era de această data vie, îndârjită. Mica croitoreasa putea citi în ea determinare, dar şi disperarea unui om pe cale să-şi piardă speranţa.
Apoi se gândi la viaţa ei din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte mulţumită că se mutase în Cetate şi că prospera, dar pe de altă parte muncea atât de mult încât nu se mai putea relaxa şi bucura de viaţă.În următoarea dimineaţă se trezi mult mai odihnită, parcă era mai uşoară. Îşi savură micul dejun la umbra copacilor din grădină, gândindu-se cât de recunoscătoare este pentru viaţa ei.
Abia acum îşi dădea seama cât de bine este să te şi opreşti din când în când să te bucuri de lucrurile mărunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor sălbatice și cântecul pasarelelor….
Apoi făcu ceva ce nu făcuse de foarte mult timp: plecă direct spre târg, fără să mai lucreze nimic. De obicei începea ziua muncind din greu, apoi fugea repede după-amiază să-şi vândă creaţiile. Acum însă, lăsă materialele, acul, degetarul și ața deoparte …..
Luă doar câteva fețe de masă brodate frumos, ștergare, șorțuri și vreo două pieptare făcute de ea mai demult. Erau cele mai frumoase, le păstra în locuinţa ei pentru a-i încânta ochii.
Dimineaţa, lumea din târg era diferită. Erau alţi muşterii, călători veniţi din alte părţi. Printre ei, croitoreasa remarcă un personaj aparte, îmbrăcat în haine scumpe. Avea trăsături nobile şi din mersul lui se vedea că era un om puternic şi hotărât.
Omul se opri chiar în faţa croitoresei noastre şi începu să studieze cu atenţie fețele de masă din damasc lucrate cu migală.
„Nu am mai văzut nicăieri asemenea îndemânare”, spuse el. „Ce ai zice să lucrezi croitorie pentru Curtea Regală? Ai fi plătită de cinci ori mai mult faţă de cât câştigă o croitoreasă de rând. Și, ar mai fi și doamnele de la Curte care ar fi bucuroase să aibe pe cineva atât de priceput ….
Croitoreasa noastră nu-şi mai încăpea în piele de bucurie…..să producă pentru feţele regale! Doamne, își spune, voi acoperi cu lucruri meștesugite mesele nobililor și voi îmbrăca în rochii minunate toate distinsele doamne, elegante și frumoase!! Cu banii câştigaţi ar putea să-şi deschidă atelierul în câteva luni! Şi toate astea doar pentru că a decis în acea zi să se relaxeze şi să fie deschisă la ceva nou!
Primul lucru la care s-a gândit după această întâmplare a fost să-i mulţumească înţeleptului mut. O ajutase aşa de mult şi nici măcar nu apucase să îl vadă complet la faţă! Vroia să-l strângă în braţe şi să-i spună cât de mult au contat întâlnirile lor……
Ajunsa la colibă, bătu la uşă iar apoi deschise oblonul. Ochii dinăuntru străluceau de bucurie ca niciodată.
„Mare înţelept, ştiu că eşti mai retras de felul tău, dar vreau să-ţi mulţumesc din suflet şi să-ţi povestesc cât de mult m-ai ajutat!”, spuse croitoreasa.
Apoi deschise uşa şi rămase înmărmurită. Înăuntru, dincolo de uşă, era doar o oglindă……..
Morala:
Pentru a reuşi, nu te mai plânge: uită de scuze şi acţionează!
Dacă acţionezi şi pentru a-i ajuta pe ceilalţi, munca va fi mai satisfăcătoare şi recompensa mai mare, pentru că vei avea o motivaţie mai puternică!
Ai nevoie şi să te relaxezi, să te bucuri de viaţă şi astfel să observi oportunităţi pe care nu le vedeai în mod normal și, crede-mă că exact așa și este.
Dă-te doi pași înapoi în viața ta, respirâ adânc, privește în jur și vei observa lucruri pe care nu le-ai văzut până atunci, deși erau chiar sub nasul tău!
Toate răspunsurile sunt deja în tine, trebuie doar să pui întrebările potrivite!!!