Voi incepe direct cu dreptul, avand in vedere ca am asteptat de mult aparitia acestui film. De ce? In primul rand, deoarece in rolul principal e Saoirse Ronan, actrita mea irlandeza preferata (de care nu exista, omeneste, sansa sa nu iti placa, o indragesti de cum auzi accentul ei dragut).
In al doilea rand, deoarece filmul se bazeaza pe romanul unuia dintre autorii britanici pe care ii apreciez de multa vreme, Ian McEwan. Daca ridici din spranceana in lipsa de credinta, trust me, il cunosti fara sa iti fi dat seama. Tii minte Atonement? Tot pe un roman de-al lui a fost bazat (si nu vom putea uita niciodata performanta Keirei). Si la fel cum am patit si in cazul lui Atonement, nici On Chesil Beach nu m-a dezamagit deloc.
Pe scurt, se poate spune ca filmul a meritat pe deplin asteptarea. Recomand cu cea mai mare caldura vizionarea in familie (exceptand unele scene mai putin destinate copilasilor) sau cu persoana iubita sau, de ce nu, de unul singur, cum am procedat eu.
Ca sa vorbim putin si despre subiect, este vorba despre povestea lui Edward si Florence, doi tineri la inceputul tineretii lor, in 1962. Deja de aici putem deduce o gramada despre traditiile perioadei respective si putem intelege de ce amandoi au ajuns in ziua nuntii virgini.
De aici incepe, de fapt, povestea, sa o numim asa. E o imbinare perfecta intre trecut si prezent, intre decizii si consecintele lor in momentul actual. Aflam incet incet despre background-ul fiecaruia dintre cei doi tineri, despre cum s-au cunoscut, cum a evoluat povestea lor de dragoste si cum au ajuns sa se casatoreasca.
Intre timp urmarim cum in prezent, cum in realitate este mai greu decat in filme sa ajungi la un act sexual cand ambii parteneri sunt la inceput de drum si fara experienta. Insa nu e doar atat. Observam si anumite rezerve din partea lui Florence, si apoi incepem sa unim punct cu punct si sa ajungem (poate) la aceeasi concluzie ca si Edward. Florence poate este frigida. Insa ne vom lamuri in legatura cu asta mai tarziu.
Povestea lor de dragoste se termina extrem de dramatic (nu voi intra in detalii pentru a nu da prea multe spoilere) si amandoi o iau pe cai opuse. Cei doi nu se mai intalnesc niciodata si fiecare isi croieste alta soarta. Noi, publicul, il urmam pe Edward in povestea lui.
Edward isi deschide un magazine de vinyl-uri (am ajuns prin anii 70 deja, Flower Power era in culmea gloriei) si face parte dintr-o gasca mai mult sau mai putin ambigua de hippies. Nu s-a recasatorit, are o prietena (sau doua, e incerta treaba) si pare in continuare bantuit de imaginea lui Florence, care i-a marcat intregul sir al vietii.
Povestea insa nu se termina aici. Dar pentru a afla restul va trebui sa vizionati filmul chiar voi pentru ca, dupa cum am mai spus, merita!
E o poveste extreme de sincera, apropiata de realitate, am zis si la inceput, despre dragoste. Insa nu despre dragoste romantica, cum deja suntem bombardati din toate partile, nu de dragoste gen Fifty Shades. De o dragoste mai complexa, mai neinteleasa si poate chiar confuza.
Nu putem nega nicio clipa sentimentele ce exista intre cei doi tineri. Insa la fel, nu putem sa spunem cu certitudine nicio secunda daca acestea sunt sentimente de o prietenie puternica sau chiar o pasiune inflacarata.
Este despre cat de greu e sa te desparti de cineva, cat de tare ne marcheaza deciziile pe care le facem si cum riscam sa fim prinsi in mrejele trecutului oricat am incerca sa fugim de ele.
Sunt curioasa ce parere aveti voi despre film, poate chiar ati citit si romanul si cum vi se pare performanta (care in opinia mea este totally flawless, ca de obicei) a lui Saoirse!
In acelasi timp, daca aveti alte recomandari, le astept cu caldura!
