De ce noi, femeile, iubim bărbații? De ce iubim bărbatul? ….stânca asta de duritate, având trăsături cioplite parcă cu dalta în piatră de un meșter grăbit și nu prea iscusit, de multe ori morocănos, ocupat, cu vocea de tenor sau de bariton care parcă tună și adună norii atunci când ridică tonul? Tocmai de asta și nu numai….
Pentru mâinile lor mari în care încape perfect mâna noastră. Pentru felul în care ne privesc atunci când ne iubesc, de zici că se topesc ghețarii și o vor lua la vale provocând dezastre.
Pentru felul tacit în care întind brațul și ne invită în căușul umărului lor ca să ne sprijinim capul și să ne vorbească apoi în șoaptă, de zici că am surzi dacă ne-ar vorbi normal.
Pentru privirea aia miloagă a lor care însoțește rugămintea: „duminică mâncăm croque madame?”….. Pentru felul lor pompieristic în care vin cu trusa de scule subraț atunci când se strică vreun robinet, de parcă ar suferi robinetul de durere și vor să îi aline suferința.
Pentru bucuria aia copilărească pe care o vezi în ochii lor când le faci câte o surpriză, îi aștepți seara cu felul de mâncare favorit sau le iei vreun flecușteț de cadou…. Pentru nonșalanța cu care își restrâng lucrurile ca să ne facă nouă loc în dulap pentru mult prea multele lucruri inutile pe care le avem, dar a căror prezență o îngăduie cu multă înțelegere…
Pentru felul plin de importanță în care ne deschid ei borcanele de compot, dulceață sau gogoșari, de parcă noi chiar n-am putea, dar ne place să îi lăsăm pe ei să facă asta…. Pentru mutrița aia a lor caraghioasă atunci când se întorc de la piață și au uitat să cumpere ceva sau au luat altceva, deși nu trebuiau să țină minte decât trei lucruri amărâte …
Pentru bucuria incredibilă din ochii lor atunci când ne surprind plăcut cu ceva de mult plănuit de ei, într-un moment pe care îl așteaptă de mult. Pentru felul în care îi bucură bucuria noastră și pentru felul în care se felicită ei singuri pentru ideea avută atunci când le sărim de gât bucuroase și încântate de bărbatul de lângă noi.
Pentru felul brav în care ne iau ei apărarea în fața altora care spun ceva de rău despre noi și pentru felul în care se străduiesc ei cu tot dinadinsul să ne facă să ne simțim în siguranță alături de ei.
Pentru modul galant în care ne dau mâna ca să coborâm din mașină sau ne deschid ușa ca să ieșim de undeva, ne sprijină și au grijă de noi, de parcă am fi cu ceva nevoi speciale….
Pentru felul în care își asumă ei toate responsabilitățile cu care vine la pachet titlul de „cap de familie”, deși ar fi în stare să ne vopsească și cu ojă la degetele de la picioare, măcar așa de amuzament… Pentru tonul superior cu care ne spun că avem „mușchi de broscuță fugită din lac” și pentru superioritatea care îi încearcă atunci când ne explică „detalii tehnice” sau pun în funcțiune vreo mașinărie.
Pentru felul în care povestesc ei prietenilor cât de frumos a fost concediul la Veneția sau aiurea și cum se dau ei mari cu noi atunci când avem vreo realizare personală.
Pentru felul caraghios în care își țuguie buzele și ne imită vocea și toată prosteala aia a lor despre felul în care ne purtăm. Pentru felul în care ne ajută la vreo treabă casnică, ne însoțesc la cumpărături sau ne așteaptă răbdători să ieșim din vreo cabină de probă, deși știm că nu le face plăcere.
Pentru felul inteligent în care meșteresc ei la vreo chestie, instalație sau pasiune de-a lor, de parcă i-ar face roboțelului vreo operație pe cord deschis sau vreun transplant de creier. Și pentru „tan–tanaaaam!”-ul mândru al lor, exclamat la sfârșitul orelor de meșterit.
Pentru felul în care zâmbesc satisfăcuți atunci când ne ridicăm pe vârfuri ca să ajungem la obrazul lor și să îi pupăm pentru florile aduse nouă fără motiv și pentru felul în care merg țanțoși alături de noi pe stradă, de parcă ar fi ieșit la plimbare cu cel mai frumos model pe tocuri din sud-estul Europei.
Pentru naivitatea cu care ne privesc tandru în timp ce dormim…sau, cel puțin așa cred ei, că nu știm ce fac…
Pentru lacrimile din ochii lor atunci când află că vor fi tătici și pentru felul în care se joacă cu copiii, de parcă locul lor este exact acolo unde sunt: sub masă, în genunchi, mânjiți de culori sau cu telecomanda de la elicopter în mână și cu privirea pe sus, amuzați la culme…
Pentru răspunsul ăla mârâit de „normal că te iubesc„, în timp ce își dau ochii peste cap și se prefac că ne fac nouă vreo favoare pentru că recunosc…de parcă nu le-ar plăcea sau ar face vreun efort să recunoască.
Pentru glumele pe care le fac doar ca să ne înveselească pe noi și pentru că se prefac că nu sunt obosiți, doar ca să meargă cu noi la plimbare. Pentru că renunță să iasă la vreo agapă cu băieții și rămân cu noi acasă.
Pentru lenea aia a lor de duminică în care nu vor decât filme SF și să ne țină pe noi în brațe. Pentru felul în care se trezesc primii doar ca să facă ei cafeaua și să ne-o aducă la pat, mândri de isprava lor și știind că nu vom rămâne datoare…
Pentru toate ghidușiile pe care le fac pentru noi, pentru toate sacrificiile de care numai ei știu și pentru inima aia de copil pe care o poartă toată viața în pieptul lor, ascunsă bine sub o platoșă ca o carapace de țestoasă bătrână de Galapagos.
Pentru toată răbdarea lor, inventivitatea și abilitatea și pentru felul în care sunt în stare să mobilizeze și să pună pe picior de război toate forțele Universului doar ca să audă un „da” din partea noastră. Pentru siguranța cu care ne toarnă tot felul de minciunele pe care știu sigur că nu le vom crede, sau pentru felul infantil în care se amuză făcându-ne geloase.
Pentru felul în care se oftică atunci când le dejucăm vreun plan sau nu le aprobăm vreo idee și pentru explozia de bucurie pe care și-o manifestă atunci când ne sperie sau ne fac farse.
Pentru felul în care se prefac că nu s-au supărat sau că le-a trecut repede supărarea atunci când facem noi vreo boroboață, deși știm sigur că i-am lovit și îi doare gafa noastră.
Pentru modul disperat dar bine camuflat sub tone de calm cu care aleargă la doctor cu noi sau la farmacie atunci când nu ne este bine. Pentru felul în care ne învelesc noaptea chiar dacă este cald în casă, iar în diminețile reci de iarnă ne spun să ne îmbrăcăm gros ca să nu răcim. Pentru felul protector în care ne țin pe după umeri, ne încălzesc mâinile, ne așează fularul sau ne sărută pe frunte, de parcă am fi niște copii mici și prostuți, nu partenerele lor de viață care nasc și muncesc cot la cot alături de ei.
Pentru modul generos în care ne lasă să câștigăm indiferent ce joc am juca sau ne lasă nouă ultimul cubuleț de ciocolată sau ultima bomboană din cutie. Pentru felul în care se dau ei loviți când aruncăm înspre ei cu vreo pernă sau pentru felul în care le place să ne pipăie exact atunci când avem treabă mai multă sau suntem cu vreun borcan în mână. Pentru modul în care ne spun dimineața că arătăm bine în pijamalele noastre stupide cu albinuțe sau în cămășile lor lălâi… Pentru inima aia mare a lor în care încăpem noi și în care ar încăpea, de fapt, toată Calea Lactee, deși nu ar recunoaște deschis, care îi îndeamnă să treacă peste multe deși nu ne înțeleg întotdeauna și din care lasă de la ei, deși greșim și noi destul…
