Se spune că adulții sunt doar niște copii mai mari….
Aiureli! Ne alintăm crezând în amăgirea asta, ca să ne putem adăposti în umbra așa-zisei noastre copilării tomnatice, de toate tâmpeniile pe care le facem când suntem adulți și pe care le numim „copilării„…
Citim povești copiilor, ne uităm împreună cu ei la desene animate, ne place să ne învârtim prin raionul cu jucării dar, haideți să ne întrebăm serios și să ne răspundem sincer: când am râs ca un copil ultima dată?…. Este o întrebare pe care mi-a adresat-o un prieten zilele trecute…..am rămas mută și nu am știut ce să îi răspund…. Când am privit lumea din jur cu bucuria și naivitatea specifice unui copil? Când ne-am bucurat sincer și când am explodat de fericire ?
Atunci când ne sună un prieten pe care nu l-am mai auzit de mult, ne întrebam suspicioși „oare ce-o vrea de la noi?”, iar dacă un cunoscut ne face un compliment ne întrebam „oare ce l-o fi apucat”? Din câte se pare, maturizarea vine la pachet cu neîncrederea, dar și cu bănuiala, de multe ori nejustificată…
Deci, nu mai suntem copii ….au disparut naivitatea și exuberanța, cărora le-au luat locul suspiciunea, nemulțumirea și îndoiala specifice adulților!
„Oamenii mari nu pricep singuri nimic, niciodată și e obositor pentru copii să le dea întruna lămuriri peste lămuriri”, așa sună un pasaj din cartea „Micul Prinț”, scrisă de Antoine de Saint – Exupery, o carte scrisă de fapt, mai mult pentru adulți decât pentru copii, de care mi-e drag să îmi mai aduc aminte din când în când …
Trebuie să recunoaștem cinstit: nu mai suntem și nici nu mai putem fi copii! Nu ne mai mulțumim cu bucurii mici, lucrurile mărunte din viața noastră nu ne mai ajung, oamenii din jurul nostru nu ne mai mulțumesc, gesturile făcute de alții pentru noi sunt insignifiante, vrem mai mult, din ce în ce mai mult….. Cu cât creștem noi, cu atât se micșorează bucuriile noastre! Cu cât ne maturizăm mai repede, cu atât suntem mai greu de mulțumit!
Păcat….cea mai frumoasă perioadă din viața noastră este uitată mult prea repede…. Abia așteptăm să creștem, să devenim majori, să fim independenți, apoi….nu ne dorim decât să mai fim măcar puțin copii!!!
Oare când încetăm să mai fim copii? Odată cu prima grijă din viața noastră, odată cu primul fir de păr alb de la tâmple?… Ce ne maturizează mai repede? Prima decepție în dragoste ori prima factură de plată?
E doar o impresie falsă remarca cuiva „nu te mai purta ca un copil…” atunci când cineva se încăpățânează într-o anumită situație, sau când ne supărăm unii pe alții, ori nu ne mai vorbim….Copiii nu fac așa ceva. Ei nu țin dușmănie, nu se urăsc. Uită repede certurile și rămân prieteni. Lor noaptea le aduce uitarea, iar dimineața le aduce bucuria unei zile noi!
Doar noi, adulții ne purtăm prostește unii cu alții…
Parcă omorâm în timp în noi cele mai frumoase sentimente: sinceritatea, bucuria, simplitatea, verva, puritatea ….
Cred că nu ar fi rău să ne bucurăm de copiii din jurul nostru, de voioșia lor molipsitoare, de sinceritatea cu care ne întâmpină, de frumusețea râsului lor delicat și de jovialitatea cu care privesc viața ….poate avem de învățat de la ei mult mai multe decât ne putem imagina, pentru că aceste mici surse de energie pozitivă sunt inepuizabile!…..
Numai de la copii am putea învăța să facem totul absolut necondiționat și să ne bucurăm cu toată sinceritatea!
cat de sincer si de adevarat este ultimul paragraf al articolului.
Felicitari Manuela!
Mulțumesc mult pentru aprecieri! Articolul meu este doar o concluzie în urma unor observații. Această abordare a vieții de către un adult mi s-a părut a fi cea mai bună soluție pentru a crea un echilibru interior al omului matur.
am rams oarecum blocat …..nu stiu ce reactie sa am … dar un lucru e singur…..o minte de intelept intr-un trup de adult cu un suflet de copil este solutia multor „probleme”