M-am născut în absența voinței mele și am nimerit într-un film. Filmul propriei vieți, în care am început să joc la început timid, la modul copilăresc, cu gafe, stângăcii, replici suflate, insuflate sau răsuflate, împinsă de la spate sau forțată de împrejurări să ies din ultimele rânduri, acolo unde stăteam comod și fiind nevoită să-mi spun replicile în fața celor care abia așteptau să mă bâlbâi sau să gafez ca să aibă motive de râs. Sau de bârfă, că doar de aia sunt tocite colțurile unor clădiri…
La început m-au îngrozit reprezentațiile în direct în care eram nevoită tot timpul să improvizez, iar sufleorul meu întârzia întotdeauna, lăsându-mă să mă descurc așa cum puteam mai bine. Am înțeles relativ repede că singurul om pe care mă voi putea baza vreodată voi fi …eu. Cu replici bune sau mai puțin inspirate urma să ies întotdeauna singură din toate situațiile în care mă va târî viața, pentru că în scenele în care aveam să mă distribui singură, se presupune că aș fi avut replicile învățate, chiar dacă, pe alocuri mai suspinam câte un cuvânt în loc să îl rostesc clar și răspicat.
Adevărul este că, la modul propriu, jucăm tot delul de roluri: de îndrăgostiți, de oameni buni, empatici, de scorpii, de mincinoși, de neplictisiți, de simpatici, de modele de viață. Sau false modele… În unele dintre roluri ne distribuie soarta, iar pentru altele plătim bani grei sau zile de emoții ca să fim distribuiți, chiar și atunci când ni se spune că suntem doar pe o listă de așteptare.
Jucăm în filme de dragoste, în comedii, drame, tragedii și multe seriale casnice, cu accente de parodie.
Câteodată ne jucăm rolurile controlându-ne reacțiile, cuvintele sau mimica doar ca să „dăm bine” în fața celorlalți. Alteori ne jucăm rolurile în virtutea inerției, iar unele dintre ele sunt exact rolurile vieții noastre. Roluri pentru care nu primim nici globul, nici zmeura, nici ursul de aur și nici măcar aplauze. Dar ne plac și le ducem până la capăt, chiar dacă acest lucru ne cere să sacrificăm ceva care ne aparține.
Dar, la un moment dat, învățăm că, oricât de sincer ar fi rolul nostru, sunt momente în care suntem nevoiți să mințim, să învățăm cum să evităm să spunem adevăruri supărătoare care ne-ar jigni șefii sau ne-ar îndepărta prietenii, să ne ascundem de semenii noștri durerea, lacrimile, supărările, nemulțumirile sau doar lipsa chelfului de a-i vedea sau de a sta de vorbă cu ei. Și așa ajungem să ne punem o măscuță, o mască, apoi două sau chiar mai multe. Câteodată nici nu mai vedem obrazul unora de sub măști….
De câte ori ați zâmbit dar sufletul vă durea? De câte ori v-ați ascuns bucuria de ochii răi ai lumii? De câte ori v-ați ascuns tristețea în fața copiilor vostri? De câte ori ați salutat pe cineva doar de complezență? De câte ori ați acceptat compania cuiva doar pentru că nu aveați încotro? De câte ori v-ați abținut cu greu să îi spuneți cuiva că este prost doar pentru că bunul simț v-a împiedicat? De câte ori v-a scos din sărite partenerul de viață dar a trebuit să vă abțineți pentru că un eventual răspuns ar fi declanșat o ceartă în fața copiilor? De câte ori nu ați trecut cu vederea ceva doar pentru că erați subiectivi? Sau de câte ori nu ați aruncat cu pietre exact din același motiv? De câte ori ați simțit nevoia să vă ascundeți durerea, să bociți în singurătate doar ca să îi protejați pe cei dragi de valul suferințelor voastre? De câte ori nu v-a venit să urlați la vreun nesimțit sau în fața vreunei nedreptăți dar v-a fost mai comod să vă abțineți pentru că lucrurile s-ar fi complicat mult prea tare?
Așa sunt adulții. Uneori trebuie să joace teatru. Uneori sunt nevoiți să joace roluri. Este greu să îi explici unui copil de ce mami și tati trebuie să meargă la o nuntă pentru că „așa se cade”. Sau că râdem la glumele răsuflate ale șefei pentru că nu putem să îi spunem în față ceea ce gândim decât plătind tributul demisiei.
Uneori jucăm roluri frumoase: de Zâne bune atunci când facem bucurii cuiva, de Moș Nicolae sau de Moș Crăciun de sărbători, câteodată suntem Iepurașul de Paști, alteori suntem Moș Ene pe la gene sau Zâna Măseluță, ori binefăcători anonimi, ori avem roluri de Cupidoni, Don Juan-i, prințese sau alte roluri fericite și drăgălașe. Sunt unele dintre cele mai frumoase momente din viața unui om…. Apoi vin rolurile de babe bârfitoare, de păsări cobitoare, de zgripțuroaice, de ghionoaie, de falși salvatori, de plagiatori, de false modele, de huhurezi sau de drăcușori împielițați…. Nu dezaprobați, nimeni nu-i perfect…nici măcar în gând!
Mai bine sau mai rău, mai de voie sau mai forțați, ne jucăm rolurile mai mici sau mai mari cum putem mai bine, străduindu-ne să facem cât mai puțin rău celor din jurul nostru. Uneori, însă întâlnim actori mult mai buni decât noi, adevărați maeștri ai scenei vieții, care nu clipesc atunci când ne mint în față, care ne spun că ne iubesc privindu-ne în ochi, care ne asigură că totul va fi bine știind încă de la bun început că nu va fi așa, care ne spun că ne apreciază dar, de fapt se tem de noi, care ne ascultă dar nu ne aud, care par preocupați de soarta noastră dar, de fapt ne trag de limbă, care ne compătimesc dar, de fapt râd în spatele nostru, care ne zâmbesc dar ne mușcă cu colți ascuțiți, care se prefac interesați să ne ajute dar ne afundă și mai adânc în necazuri, care par să ne îndrume dar ne trimit pe drumuri înfundate. Și abia atunci ne dăm seama ce actori „de mâna a doua” suntem….față de acești adevărați maeștri ai deghizărilor.
Câteodată viața bate filmul….deși ne dorim o viață ca în filme. Dar uităm că filmele sunt de mai multe feluri și că deznodământul, de multe ori nu îți aduce exact ceea ce aștepți.
Sunt actorul vieții mele și, de când am înțeles cât de importantă sunt eu în viața mea, nu mai las pe nimeni nici să îmi sufle, dar nici să îmi joace rolul, indiferent dacă scenariul este al meu sau am nimerit întâmplător în vreo telenovelă. Învăț din mers, improvizez mult și mă distribui singură în multe comedii pentru că hazul de necaz m-a scos de multe ori din situații neplăcute în care m-au atras unii sau am nimerit singură.
