A se citi „fosta” sau ”fostul”, nu contează. Niște „foști”….Cred că orice om are dreptul la fericire, dar extrem de puțini sunt cei care ”împușcă” fericirea de la prima încercare și o păstrează cu ei până la sfârșitul zilelor, ca pe un trofeu mult prea râvnit, dar nu prea ușor de dobândit. Pentru că și fericirea asta este tare fâșneață: o prinzi greu și îți scapă repede printre degete….
Femei și bărbați, în marea noastră majoritate am gustat poate, în primul rând dezamăgirea, trădarea și duplicitatea perversă a partenerului, pentru ca mai apoi să întâlnim un om care să ne răstoarne toate îndoielile despre sexul opus și să ne facă să iubim, să apreciem și să ne dorim să păstrăm ceea ce am întâlnit, în sfârșit: mult căutata fericire. Acel suflet-pereche pe lângă care, poate, am trecut de prea multe ori dar nu am auzit niciun semnal sonor care să ne avertizeze că este exact ceea ce ne trebuie….
Așadar, cred că fiecare dintre noi, bărbați sau femei, avem dreptul să îi scriem câteva rânduri de mulțumire „fostului” sau „fostei”:
Dragă fostule….
Mă bucur din toată inima că ai plecat, deși în urma ta am vărsat lacrimi cu care aș fi putut umple o piscină. Am crezut că inima îmi va exploda în mii de bucăți și se va disipa în atmosferă ca un meteorit scăpat de nebun din cosmos, pentru că nimeni nu mi-a spus că dragostea vine la pachet cu suferința, cel puțin așa cum s-a întâmplat în cazul meu, atunci când te-am cunoscut.
Abia acum am aflat că, dacă dragostea doare, înseamnă că este bolnavă. Pentru că dragostea adevărată te aprinde, te înalță, te învăluie și te face să înflorești ca un cais primăvara.
Dacă ai fi rămas, te-ai fi încăpățânat să îmi faci viața un calvar și nervii terci, dacă nu cumva praf mi-i făcusei deja.
Dacă ai fi rămas, viața alături de tine ar fi fost tristă, searbădă și goală de sens, ca și cuvintele pe care mi le spuneai în ultimul timp, în mod obsesiv și repetitiv. Cu titlu de reproșuri interminabile.
Și știi, toate reproșurile și nemulțumirile tale mă făcuseră să cred că este ceva în neregulă cu mine. Dar, știi când mă durea cel mai tare? Atunci când trebuia să îmi oblojesc rănile sufletului după rănile anterioare care nu prinseseră prea bine „coajă”. Sau atunci când trebuia să îmi schimb pansamentele de pe rănile care se încăpățânau să stea deschise. Cel mai tare durea atunci când trebuia să smulg pansamentele de pe sufletul care durea și așa. Mă ustura și sângera. Și-atunci mai băgai încă o dată cuțitul în rană și îl răsuceai, așa, că să ai efectul garantat. De ce nu? În definitiv, ce mai conta pentru tine încă o zi de durere, o săptămână de sângerare a sufletului meu, o lună de convalescență și un an ca să îmi revin și să reînvăț să am din nou încredere în oameni??
Mai mult, dacă n-ai fi plecat, sufletul mi-ar fi rămas în iad cât încă mai trăiam, pentru că eu eram deja în iad alături de tine, o persoană care n-a înțeles că traiul în doi înseamnă dialog, comunicare, respect, tact, toleranță și nu în ultimul rând, puțină iubire. Măcar din când în când. Dar, cum dragoste cu sila nu se poate, îi mulțumesc Celui de Sus că am scăpat de tine la timp, înainte de a deveni o frigidă emoțional.
Îți mulțumesc că ai plecat, pentru că dacă nu se întâmpla așa nu aș fi avut șansa de a cunoaște un om minunat, cu care împart acum tot ceea ce nu ai vrut tu să împarți cu mine: înțelegere, alinturi, mângâieri și un frumos prezent, pe care ne străduim să îl transformăm împreună într-un viitor lung și plin de fericire. Un viitor pe care îl clădim cu răbdare, piatră cu piatră, pe o fundație solidă care se cheamă respect reciproc, amestecat cu multă iubire. Iar între pietre am pus câte puțin din sufletele noastre, așa, ca să ne țină de cald în fiecare noapte. Apoi am tencuit fericirea cu multă înțelegere și comunicare, ca să nu cadă pietrele la vreun cutremur. Am mobilat-o cu dialog și am agățat pe pereți zâmbete, ca să le vedem de fiecare dată când venim seara acasă. În curte avem un frumos umbrar construit din încredere unde ne bem cafeaua la fiecare sfârșit de săptămână, în diminețile în care ne trezim unul în brațele celuilalt. Cu riscul de a stârni gelozia din tine, care, fie vorba între noi era singurul tău punct forte, să știi că patul nostru este cu baldachin și are modele de alinturi…. Avem și o grădină micuță, plină de speranță și sprijin, din care plivim periodic buruienile nepăsării, ca să nu ne năpădească. Am săpat o fântână care s-a umplut repede cu grijă, din care scoatem în fiecare zi câte o găleată. În fața casei am construit un gard viu, din plante de nu-mă-uita, „te iubesc” și …. „ai grijă de tine!”….. și ne trimitem zilnic mesaje cu „mi-e dor de tine!”…. Iar seara, după cină, desertul nostru favorit este „mi-ai lipsit…” îndulcit cu săruturi….și poți să continui tu în imaginația ta….
Ți-am descris toate acestea ca să vezi cât de recunoscătoare sunt că ai plecat, pentru că altfel n-aș fi putut avea niciodată toate aceste lucruri ….alături de tine!
Sper să îți fie cât de cât bine acolo, unde și cu cine ești și să îți dea Dumnezeu ceea ce îți dorești și nu ceea ce meriți. De asemenea, îți urez multă sănătate ca să ți le poți duce cât mai mult pe toate ….bune, dar mai ales rele, pentru că așa cum te știu, le vei căuta mai mult pe cele rele.
Mai recitesc încă o dată scrisoare, poate am uitat ceva, deși, în mare parte am scris esențialul. Amănuntele oricum nu contează, dacă au cea mai mică legătură cu tine.
Cu…. „drag”,
