Etichetele noastre cele de toate zilele

Undeva într-o școală, o învățătoare tânără și isteață își observa elevii de clasa a treia cum, de ceva vreme, începuseră să își pună porecle și să se strige numai așa. Ba, mai mult, unii dintre ei își mai aruncau și câte un cuvânt nepotrivit.

Nu îi plăcea cum se strigau după porecle, iar unele dintre ele erau chiar jignitoare, motiv pentru care până și ei se mai supărau uneori unii pe alții. Iar cei care nu erau vizați, râdeau zgomotos de cei porecliți și uzau, la rândul lor de porecla respectivă pentru a atrage atenția colegului lor. Este adevărat, nu toți făceau acest lucru, dar parcă pe zi ce trecea, poreclele se înmulțeau.

Era conștientă și de faptul că fiecare dintre ei provenea dintr-un mediu unde, poate, poreclele erau ceva uzual.
Dar, cum să îi facă pe micuți să înțeleagă diferența dintre jignire și diplomație, dialog și bârfă….?

După ce s-a gândit cum să îi facă să se dezobișnuiască de năravurile căpătate, în ultima săptămână de școală și-a zis că n-ar fi rău să predea un fel de „o altfel de oră de curs”, cu impresiile căreia spera ca elevii să plece în vacanță.

Așadar, într-o zi, în loc de ora de sport, le-a spus copiilor că astăzi nu vor face mișcare, ci vor încerca un fel de joc nou în clasă.

I-a rugat să stea cuminței în bănci, le-a spus să scoată câte o foaie și să scrie un singur cuvânt care să reprezinte exact ceea ce simțeau ei pentru colegul lor de bancă, respectiv să-și caracterizeze colegul prin cuvântul ales, după care să lipească hârtia pe spatele colegului lor.

Zis și făcut. Copiii s-au gândit, au scris și au lipit fiecare hârtia pe spatele colegului. Ei, și uite-așa au apărut etichetele cu „tocilara”, „grasul”, „pârâciosul”, „plângăreața”, „beclonista”, „fomistul”, „bâtlanul”, „gorila”, „lipici”, „blondina”, „melcul”, „brânzoaică”, „gogoșar”, „albuș”, „adormitul”, „rânjilă”, „mototolul”, „chifteluță”, etc..

Au început imediat să râdă unii de alții, să-și dea ghionturi, să se hlizească dându-se unul pe după celălalt ca să poată citi ce scrie pe spatele fiecăruia.

După ce i-a lăsat o bună bucată de vreme să râdă în voie unii de alții și să se distreze ca de o glumă foarte bună, învățătoarea i-a pus să facă schimb de hârtii.

Zis și făcut. Numai că, după ce au văzut ceea ce tocmai fusese lipit pe spatele lor, copiii au început să se uite urât unii la alții și să se îmbrâncească. Andreea i-a tras o palmă lui Radu, Mădălina s-a uitat urât la Remus, Costel l-a îmbrâncit pe Marian, Irina a început să plângă, George a început să arunce cu caietele pe jos și, uite așa au început să se certe, să țipe unul la celălalt, să se ciupească și să se îmbrâncească între ei, să își rupă etichetele reciproc și să se jignească.
Nu mai era nimic amuzant.

După ce i-a potolit din larmă, învățătoarea i-a pus pe fiecare dintre ei să îi explice colegului ce anume l-a determinat să îl caracterizeze pe celălalt în felul respectiv, apoi să își ceară iertare unul de la altul.
În final, s-au împăcat.

Învățătoarea noastră isteață le-a mai spus apoi că, dacă și după acest exercițiu vor continua să îi eticheteze pe alții în acest mod, înseamnă că nici ei nu ar trebui să mai fie vreodată deranjați de etichetele care le vor fi puse de alții.

Drept morală, le-a spus că aceasta este diferența între ipocrizie și sinceritate, între bârfă și dialog, între înțelegere și ceartă, între jignire și diplomație.

Pentru adulți, morala este, însă, un pic diferită: cu toții am pus porecle cuiva, am lipit etichete pe spatele celorlalți, am judecat fără să cunoaștem adevărul întreg sau am vorbit pe la spate pe cineva din neștiință sau răzbunare.

Deși ne-au deranjat, la rândul nostru, astfel de practici, am continuat să facem aceste lucruri fără să ne pese prea mult dacă este adevărat sau nu, ori dacă pe celălalt îl doare sau îi este indiferent gestul nostru.

Etichetăm. Catalogăm și bârfim cu toții. Suntem subiectivi și superficiali, de multe ori chiar fără motiv.

Cu toate acestea, nu este niciodată prea târziu să ne oprim, să întoarcem capul și să privim la eticheta de pe spatele nostru. Să ne gândim și să cerem iertare celuilalt pentru gestul nostru.

Iar dacă nu o facem, înseamnă că ar trebui să ne placă și propriile etichete lipite de alții.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.