De ce durează atât de puțin orice fel de relație?

Pentru că nu acceptăm să ni se spună că greșim. Nici măcar atunci când greșeala este flagrantă, moment în care căutăm scuze și găsim motive.
Pentru că nu admitem să fim contraziși, să fim întrerupți din corvoada zilnică de gânduri casnice, dar nu neapărat cuminți.

Pentru că ni se pare anormal ca cineva să aibă altă părere decât a noastră. Și ne-o mai și spune, câteodată chiar impunându-se.
Pentru că uităm prea repede binele făcut nouă de cineva și binele pe care suntem datori să îl facem, la rândul nostru altora.

Pentru că ni se pare că ni se cuvine totul sau ceva anume, deși, poate nu merităm, chiar dacă așa credem.
Pentru că nu știm să refuzăm în mod sincer, politicos și civilizat, ceva ce nu ne dorim și confundăm totul cu ipocrizia. Apoi devenim victime.

Pentru că nu știm să ne exprimăm gândurile, sentimentele, ideile, dorințele și trăirile în cel mai bun mod, lipsind dialogul.
Pentru că refuzăm fără argumente, urâm fără motive reale și ne retragem în cochilia noastră fără motiv, dar cu explicații.
Pentru că nu avem încredere nici în noi și nici în ceilalți. Atunci când nu ne încredem în noi, îi copiem pe alții, iar atunci când nu avem încredere în ceilalți, îi suspectăm pe nedrept. Sau îi provocăm pentru a căpăta certitudini.

Pentru că nu ne recunoaștem greșelile și nu ne asumăm eșecurile, dar cerem lauri, aplauze și aprecieri pentru un pai de mătură ridicat de jos la rugămintea celuilalt.
Pentru că nu știm să ne bucurăm de realizările celor din jur, iar atunci când ei reușesc avem impresia că ni se cuvin mulțumiri pentru sprijinul impropriu și invizibil pe care l-am acordat.

Pentru că ne e teamă să ne exteriorizăm dar îi blamăm pe alții pentru asta și dăm vina pe ei pentru eșecul sau lipsa dialogului.
Pentru că nu știm să facem haz de necaz de noi înșine, dar râdem fără motiv de alții cu gura până la urechi.
Pentru că nu suportăm să fim criticați și facem confuzie între „a critica” și „a judeca”.
Pentru că nu ne place bârfa altora, dar nu știm să sărim în ajutorul cuiva, iar când o facem, venim în maniera pompieristică….adică după ce deja au rezolvat alții problema sau venim la timp dar cu inima goală.
Pentru că știm să compătimim și să empatizăm doar de fațadă, cu gândul la cu totul altceva, eventual la problemele noastre.
Pentru că nu spunem ce gândim, iar atunci când o facem ne simțim vinovați că ne-am stricat nouă ziua, iar celălalt nu a înțeles contextul, nu a apreciat gestul sau nu a prins esențialul.
Pentru că, în loc să vorbim, țipăm unii la alții, iar în loc să comunicăm, tăcem. Și tragem concluzii greșite după cum percepem un lucru sau un om la prima vedere.
Pentru că nu știm să iubim, să tolerăm, să zâmbim, să acceptăm, să dăruim fără să cerem….

Pentru că, deși știm că relațiile dintre oameni sunt extrem de fragile, totuși, intrăm în viața, sufletul sau treburile celorlalți fără să ne descălțăm de bocancii, de multe ori, plini de noroi.

Pentru că dăruim așteptând prea multă reciprocitate, zâmbim cu ipocrizie, ne mândrim prea tare, suntem prea siguri pe noi acolo unde ar trebui să avem măcar câteva urme de îndoială, avem false modestii și ni se pare că ni se cuvin lucruri pentru care ar trebui să facem eforturi pentru a le avea…. și recunoștință atunci când le primim.

….și pentru multe alte motive pe care le știm prea bine majoritatea dintre noi, dar nu le recunoaștem din prea multă mândrie

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here