La o margine de sat, doi oameni în vârstă, soț și soție, puteau fi văzuți în fiecare zi, la aceeași oră, cărând împreună o găleată de apă. După ce era umplută cu apa de la fântâna din capătul satului, găleata de apă era ținută de amândoi, care mergeau încetișor înspre casă, în fiecare seară, exact la aceeași oră. Zi de zi…..unul de o parte a găleții, iar celălalt de cealaltă parte, ținând amândoi de aceeași toartă, în același pas.
După ce îi observase în drumurile sale zilnice înspre casă, într-una din seri, un bărbat opri bicicleta lângă cei doi bătrâni, le dădu binețe și îi întrebă dacă nu vor să îi ajute.
„Nu este nevoie, răspunse bărbatul, ne descurcăm amândoi, dar îți mulțumim pentru grija ta”
„Bine, zise oarecum nedumerit bărbatul de pe bicicletă, dar vă văd în fiecare seară cum cărați amândoi o singură găleată de apă și nu pare grea ca să fie cărată doar de dumneata…. Pot să vă întreb de ce mergeți amândoi după apă?”
Bătrânul zâmbi în barba-i ninsă de vreme și îi răspunse bărbatului:
„Vezi tu, fiule, suntem de o viață împreună. Ne-am luat din dragoste, ne-am crescut copiii și nepoții, care sunt plecați în lume ca să câștige o pâine mai albă, așa că, mai vin și ei pe la noi atunci când pot. Eu sunt aproape orb, iar soția mea abia mai aude. Dacă vreau să plec singur, trebuie să strig foarte tare la ea ca să mă audă, de zic vecinii că ne certăm, iar dacă plec doar eu nu mă pot descurca singur decât cu mare greutate…..”
Bătrânul oftă și continuă:
„Și-apoi, cine știe cât ne-o mai fi dat să fim împreună, până când și-o face Dumnezeu milă de noi. Avem nevoie unul de altul și ne-om sprijini cât vom putea așa cum am făcut-o mereu, indiferent prin câte am trecut….”
Bătrânul dădu din cap ca omul trecut prin viață numai el știe prin câte și continuă cu ochii în lacrimi:
„Avem nevoie unul de celălalt și nici nu vreau să mă gândesc cum ne-am putea descurca unul fără altul, așa că, în fiecare zi, atât cât vom mai putea, vom căra împreună o găleată de apă. Într-un fel, este modul nostru de a ne ține de mână….. Și-apoi, cum aș putea să îi mai spun că o iubesc și să mă și audă?…..”
Nu cred că mai este nevoie de morală, dar vreau doar să continui povestea spunând că, cei care aleg să rămână împreună până la bătrânețe sunt cei care au înțeles că sprijinul celui cu care ai împărțit totul în viață este cel care contează cel mai mult. Iar acel sprijin nu este doar oferit, ci și datorat. Iar „datoria” este una de onoare și se cheamă IUBIRE!
PS: mulțumesc din toată inima prietenului meu R. pentru că mi-a inspirat această frumoasă poveste.
